Icoana nu este o operă de artă în sensul obișnuit al termenului, ci o ope ră de artă sacră, care are drept scop esențial în fățișarea Revelației creștine într-un mod cât mai adevărat și punerea în relație a credincioșilor ca re cinstesc icoana cu conținutul său spiritual. Ea exprimă prin formăși culoare același adevăr pe care Sfânta Scriptură îl exprimă prin cuvânt: „Cele rostite prin cuvinte icoana ni le ves tește și ni le face vrednice de cinste prin culori.“ (Canonul 3 al Sinodului din 870).

 

Fundamentală în icoană este dogma creștină a întrupării, adică faptul că cea de-a doua Per soană a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, S-a în trupat, făcându-se Om deplin și rămânând Dumnezeu deplin, unind în ipostasul său în chip neamestecat și nedespărțit cele două naturi, cea dumnezeiască și cea umană.

 

Cuvânt și Imagine

Dacă în Vechiul Testament revelația directă a lui Dumnezeu se manifesta numai prin cuvânt, în Noul Testament ea se manifestă deopotrivă prin cuvânt și imagine. Prototipul oricărei icoane este așadar repre zentarea persoanei cuvântului în omenitatea sa plină de Dumnezeire.

Toate celelalte icoane au ca model icoana lui Hristos, așa cum arată Canonul 3 al Sinodului din 870. Într-adevăr, potrivit credinței creștine ortodoxe, în persoana lui Hristos, Dumnezeu S-a făcut om pentru a desființa despărțirea creată de păcat între om și Dumne zeu, pentru a restaura natura umană și a o fa ce părtașă la natura dumnezeiască, fapt pe care Sfinții Părintii îl exprimă pe scurt prin binecunoscuta formulă: „Dumnezeu s-a făcut om pen tru ca omul să se facă Dumnezeu.“

Prin icoana fiecărui sfânt, vedem pe Hristos sau umanitatea lui îndumnezeită, fără să-i identificăm ca persoane cu El. El se vede imprimat în toți, dar întrun mod personal al fiecăruia de a fi.

 

Spațiul tainic

Există o relație între faptul că icoanele sunt imagini în două dimensiuni și caracterul lor tainic? De ce statuile în trei dimensiuni nu își au locul lângă picturi, în ortodoxie?

Privind o statuie se poate sesiza că cele trei dimensiuni împiedică percepția unui spațiu tainic în spatele statuii. În spatele statuii se găsește un spațiu fizic asemenea ca și în fața ei. O statuie este înconjurată de spațiul nostru, spațiul lumii, același spațiu care ne înconjoară, la fel ca arborii și obiectele cele mai ordinare din viața cotidiană. Nu putem spune că o statuie a lui Hristos sau a unui sfânt este incapabilă de a vehicula un sens mistic, dar, conform principiilor care guvernează în iconografie, o statuie, o imagine în trei dimensiuni într-o lume în trei dimensiuni, este foarte asemănătoare acesteia pentru a putea lăsa să răspândească lumina Împărăției. Din contră, o imagine în două dimensiuni, care transformă deja realitatea de aici proiectând o realitate din trei dimensiuni pe o suprafață în două dimensiuni, fără să pună preț pe regulile proporțiilor spuse „naturale”, deschide o profunzime insesizabilă „în spatele” suprafeței și facilitează necoruperea lumii transfigurate a Împărăției Cerurilor.

 

Din zborul păsării

Icoana tratează spațiul și timpul în deplină libertate, elementele lumii reale sunt transformate, adaptate, iar tehnicile picturii moderne, perspectiva, clar-obscurul, volumul tangibil, sunt înlăturate. Structura plată a icoanei oferă libertatea de a dispune fiecare parte în funcție de ea însăși, păstrându-se în același timp ritmul compoziției. Astfel, raporturile dintre dimensiunile reale ale ființelor și lucrurilor nu intră deloc într-o icoană, deoarece ea nu copiază natura. Așezările sunt văzute din perspectiva „zbor de pasăre”, peisajul este sugerat schematic, cel mai adesea cu ajutorul formelor geometrice, plantele și animalele sunt stilizate în raport cu esența lor paradisiacă, întărind semnificația personajelor, toate acestea imprimând ideea de imobilitate a materiei ce ascultă Revelația divină.

Dematerializarea trupului

Întotdeauna, personajele din icoane sunt reprezentate din față, tocmai pentru pregătirea întâlnirii față către față cu Dumnezeu.

În Noul Testament, fața lui Dumnezeu, în sens figurat, a luat un adevărat chip uman pentru a reda prezența sa mult mai intimă. Intimitatea umană se dezvoltă prin față către față. Cei ce se iubesc se întrepătrund privinduse în ochi. Și când persoana iubită nu mai este prezentă, o imagine artificială, un portret, o fotografie, servește de substitut, în același timp dureros și bucuros, care evocă sentimente datorate absenței celui preaiubit.

Personajele ce apar în semiprofil în unele icoane, denotă relația de smerenie și pocăință. La baza icoanei stă concepția care vede pe om în relație cu Dumnezeu mai presus de natură.

„Sculptura modelează în trei dimensiuni nuditatea în special și formele frumoase, prin transformarea tactilului în vizual. Ea nu traduce însă, cu aceeași ușurință pe care o dovedește pictura cu două dimensiuni aparente, cealaltă dimensiune, cea a transcendenței, a tainicului și nemărginitului.” (Paul Evdokimov).

 

Dumnezeu ne respectă libertatea

Tentația păgână, opunând spiritul materiei, a fost întotdeauna o tentație diabolică pentru creștinism. Totuși, creația omului și întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul în materie, rezistă înrădăcinării acestei atitudini în tradiția eclezială. Aceasta exprimă mai degrabă viziunea transfigurării întregii creații, atât a materiei cât și a spiritului, în împărăția lui Dumnezeu. O astfel de viziune implică, în mod evident, ca forțele vitale ale omului să fie dirijate spre Dumnezeu și nu spre pământ, spre ele însele.

Icoana nu are puteri magice pentru a forța observatorii să o pătrundă. Totul depinde de starea sufletească și de spiritul acestui observator, ca în cazul ascultării unei predici sau al citirii Scrierilor Sfinte. Dacă inima nu este dispusă să primească mesajul icoanei, nimic nu poate forța o persoană să o primească. Totuși, icoana poate să exercite o influență inconștientă asupra observatorului; dacă cel care privește are măcar o deschidere mică spre Dumnezeu, atunci va fi interpelat de icoană și atras încă mai mult spre El.

La un moment sau altul, din contră, fiecare persoană trebuie să decidă, să își exercite voința de a coopera cu această forță de atracșie sau să-i reziste. În acest punct se exercită libertatea ființei umane. Icoana arată marele respect pe care Dumnezeu îl are pentru libertatea noastră. Ea ne cheamă, ne interpelează, ne invită, ne atrage în lumea sa ascetică, dar ea – adică Hristos prin icoană – necesită o decizie conștientă pentru sau împotriva urmării transformării vieții celui ce stă în fața Icoanei.