Soarele îţi zâmbeşte, adică ai noroc! Te aflii într-un mediu favorabil, unde toată lumea este de acord cu părerile tale şi le repetă ca un cor antic.

Dar, despre altceva doream să vă povestesc. O corespondență, bună de strâns într-un volum, cu maestrul Gheorghe Smeoreanu, pe tema cărților citite de mine, și nu numai, mi-a adus în memorie iarna de acum 65 de ani.

 

Ne aflăm în februarie 1955, mașina timpului a funcționat.  București, raionul 1 Mai, Obor, strada Mașina de Pâine, numărul 52. Acolo pe ambele laturi ale unei curți lungi, la capăt cu loc de întors mașina, erau cele opt corpuri de casă ale familiei. În cel mai arătos, din dreapta, era locuința familiei mele, mama, tata și eu. Un living imens, cam de 60 de metri patrati, cu pian, fotolii și o canapea Chester din piele maron, mobilă stil și un șemineu cehesc din cahle turcoaz. Dormitorul părinților, o bucătărie mică, și în pivnița uriașă, corpul de casă fusese băcănia bunicii Uța, o bibliotecă imensă, pe toți pereții, locul de lucru a lui tata și al meu. Mama era mai tot timpul la cabinetul ei stomatologic. De multe ori luam cartea care ma interesa și mă duceam în sufragerie, așa se numea pe atunci, nu living. Mă deranja zgomotul mașinii de scris la care lucra tatăl meu. Când venea de la serviciu, tata mânca repede în bucătăria mare din fundul curții și apoi se apuca să bată la mașină, o ”Olympia” portabilă, lăsată de un general neamț, împreună cu alte unelte, îngropate de bunicul Stan, celălat bunic, la Gălbinași, în martie 1946, când a fost clar că România nu mai avea nicio speranță, comuniștii veniseră la putere. Tata făcea lucrări de doctorat în istorie pentru puternicii vremii. Le făcea pe bandă rulantă, luna și doctoratul. Nu pe bani, ci ca să i se uite, de cine trebuia, neamul din care se trăgea, ascendența boierescă.

 

Învățasem să citesc cu un an înainte, în teribila iarnă 1953-1954, când am fost prizonieri săptămâni în șir în case și îi terorizam pe toți să-mi citească. Așa că m-au învățat să citesc singur. Într-un an de zile citisem mai tot Jules Verne din biblioteca imensa a tatălui și unele romane de Sadoveanu și Dumas. Citeam repede, sărind peste descrieri și scenele de amor, nu ma interesau, mă interesa acțiunea, firul romanului. Dar, în februarie 1955 am învățat să citesc rapid, cu adevărat rapid. Tata folosea acest mod de citire ca să parcurgă materialul bibliografic imens pentru lucrările de doctorat în istorie. Pe timpul acela operele lui Marx, Engels, Lenin și Stalin erau obligatorii pentru o lucrare de doctorat în istorie. Tata punea capătul creionului chimic în colțul din stanga sus al paginii și îl mișca oblic, până în colțul din dreapta jos a paginii. Urmărea cu privirea creionul și încerca să cuprindă cât mai mult din cuvintele de la stânga și dreapta creionului. În trei secunde. Astfel o carte de 300 de pagini era parcursă în 900 de secunde adică în 15 minute. Tata învățase acest lucru de la un activist sovietic de la ARLUS. Mai târziu, prin anii 60, acest fel de citire rapidă a fost numită ”meta guiding” și atribuită unui britanic, am uitat cum îl cheamă, de fapt nu am știut niciodată, nu l-am citit, rapid sau obișnuit, eu am metoda mea. La început mi-a fost tare greu, mă usturau ochii și mă durea capul de încordare, apoi m-am obișnuit și totul a devenit ușor.

 

Eu nu foloseam un creion, ci o uneltă de brodat și croșetat, din fildeș, de la bunica Uța. Era un obiect frumos, care încânta ochiul. Această stare magică și folosind meta guiding-ul, am citit, am citit, am citit. Până la 20-30 romane pe zi. Apoi, după ce știam despre ce este vorba, făceam alegerile mele, reciteam, într-un ritm mai lent, ceea ce mi-a plăcut. De exemplu din Jules Verne am ales ”Insula Misterioasă” și ”Călătorie în Centrul Pământului”, iar din Dumas, cum altfel, ”Contele de Monte-Cristo”. Cred că mai pot reda pe de rost dialogurile lui Edmond cu abatele Faria, partea din roman care m-a impresionat cel mai mult.

 

Am citit rapid 50.000 de cărți, am ales și am recitit vreo trei-patru mii și am studiat vreo șase sute. În afara manualelor profesionale. Am citit enciclopedii și dicționare cum citești o carte obișnuită, pagină cu pagină, articol cu articol. Timpul acordat cititului îmi ocupa tot timpul meu liber. Nu îmi amintesc să mă fi ”jucat” niciodată, joaca era în mintea mea, cu ceea ce citisem. Toată copilăria nu am avut decât o singură jucărie, la care mă uit acum, un căluț. Citeam și noaptea sub plapumă, la lumina lanternei Fanarik, o chestie rusescă foarte ingenioasă, era fără baterii și dădea o lumină caldă, numai bună să citești. Dacă nu ceream părinților bani pentru baterii însemna că nu citesc noaptea sub plapumă, nu? Părinții, amuzați la început, apoi nu mai mă lăsau să citesc și noaptea, așa că mă acopeream cu plapuma ca să nu se vadă lumina. Eu dormeam pe o canapea în sufragerie, sau pe fotoliul-pat din bibliotecă, dar lumina se vedea, la noi a fost întotdeauna moda ușilor deschise la dormitoare. Sigur, nu tot timpul, dar în general, vorbind. Acum, din nefericire, nu mai este nimeni să mă oprească, așa că citesc, sau mă uit la filme, până la ora 03:15, ora mea de culcare, de când aveam patru ani.

 

Amintirile mă cuprind din nou, o să mai pun un lemn pe foc, am de unde, iarna aceasta, la distanță de 65 de ani de amintirile mele, a fost tare caldă, nu am consumat nici 20% din rezervă, așa că mai am și pentru la anul. Dacă mai apuc, pentru că Vineri, Moartea mea tânără și sexy, din vis, mereu mă apucă cu mâna ei rece ca gheața, ca semn de afecțiune. Și se uită la mine cu ochii ei frumoși, albaștrii ca aripile îngerilor, parcă cu regret și milă. Am rămas ultimul în viață dintr-o clasă plină de vitalitate, de 38 de copii, nu prea mai am prieteni și colegi de vârsta mea, diplomația și comerțul exterior sunt activități grele cu consum mare nervos, te omoară cu zile. Noi, generația mea, ne-am implicat, am crezut în ceva, am construit, am păstrat pacea, ne-am consumat investind viețile noastre în țară, familie și în planul lui Dumnezeu.

 

Dar ziua de mâine este o certitudine, am această speranță, doar este o altă zi!