„Răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare! Nu până la prășit..., ci până la sfârșit!” - Părintele Ilie Cleopa

A doua zi de Crăciun este dedicată evocării purcederii spre Egipt a Familiei sfinte (Evanghelia Sf.Apostol Matei, capitolul 2, versetele 12-23), Soborului Maicii Domnului Fecioară și amintirii unuia dintre sfinții români cu adâncă lucrare în secolul al XVII-lea, Sf. Cuv.Nicodim de la Tismana, reorganizator al vieții duhovnicești în Țara Românească și sfetnic devotat al domnitorului Mircea cel Bătrân, ctitor al multor așezări monahale, dintre care amintesc Vodița, Prislop (Țara Hațegului), Tismana, la Gura Motrului și Visina (ultimele două fiind în Oltenia).

Mănăstirea Cernica a rămas lipită inimii încă din anii studenției: oază de pace, de liniște, la margine de capitală, cu o existență ce depășește patru secole, ridicată de marele vornic Cernica Știrbei, fost oștean al voievodului Mihai Viteazul, și de soția sa, doamna Chiajna. În acest ”Acasă” al Sfinților Calinic și Gheorghe al Cernicăi, își poartă cu smerenie și dincolo de viața vremelnică locașul - până la a doua Venirea a Mântuitorului- mucenici, eroi, martiri și sfinți ai acestui neam.

Sfânta Liturghie a acestei binecuvântate zile a venit cu un dar „pe asupra”, cum spuneau bătrânii, o bucurie și o minunare pentru credincioșii prezenți, prin prezența Părintelui Patriarh Daniel, iar cuvântul de învățătură de la finalul Slujbei a conferit multe răspunsuri sufletelor deschise, pregătite să Audă, să înțeleagă, mai înainte de a judeca, ataca, pribegi.

Dintru început, menționez că îmi asum ca fiind personală, subiectivă -poate- tâlcuirea. Dar așa am perceput cuvântul de învățătură și mesajul transmis de Părinte- având ca fundament însăși Viața Pruncului Iisus.

Refugiul Familiei Sfinte în Egipt

Predica Părintelui Patriarh a fost împărțită în cele trei mari evocări ale zilei. Prima parte a fost dedicată contextului în care Pruncul Mântuitor a fost salvat din fața mâniei lui Irod, prin îngerul prevestitor care l-a anunțat pe Iosif de ceasul cumplit care va urma să vină. „Dumnezeu are grijă de fiecare om și, mai ales, de copiii care nu se pot apăra singuri, nu se pot proteja singuri” menționează Părintele Daniel, subliniind că această apărare sacră nu se manifestă întotdeauna după cum omul înțelege și are așteptări.

Există întotdeauna un Plan al Lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi, iar pentru a-l percepe corect, just, este înțelept să vedem per ansamblu Lucrarea, și nu pe fragmente, pe ”cioburi” de timp sau de împrejurări.

Irod era un om foarte suspicios, dur, violent, care se temea de orice lucrare potrivnica lui; într-atât de temător era să nu-și piardă tronul, încat și-a ucis soția și trei dintre fiii săi, de frica unui complet.

”Dacă și-a ucis familia fără urmă de remușcare, nu e de mirare că a dorit să-L omoare pe Pruncul Iisus, astfel încât, după ce a văzut că a fost înșelat de cei trei crai care nu s-au mai întors la Cetate să îi povestească despre cele văzute, Irod poruncește ca toți copiii de la doi ani în jos să fie uciși. 14000 de prunci au devenit mucenici în acele zile, iar pe 29 decembrie îi vom pomeni și noi în vremurile de acum.

Luare aminte la un aspect: vedem că acești regi ai ținuturilor îndepărtate au venit să se închine lui Hristos cu daruri, în timp ce regele propriei țări și-a propus să-L ucidă(...).”

Deși „Egiptul, locul idolatriei și locul în care a fost dus poporul evreu în robie până la eliberarea lui de către Moise, era considerat o țară păgână, în mod surprinzător pruncul Iisus este dus acolo ca să i se păstreze viața. Astfel a fost împlinit cuvântul prorocului care zice: ‹Din Egipt am chemat pe Fiul Meu› Osea capitolul 11, versetul 1”. La revenirea din Egipt, în Iudeea, domnea Arhelau, tot un om crud, pruncul și mama lui au fost duși în Nazaret pentru a se împlini cuvântul prorocului care zice că:

„Nazarinean se va chema”. Domnul Hristos era în planul lui Dumnezeu gata de jertfă, de aceea mai târziu a acceptat în mod liber să fie răstignit pe cruce. Dacă ar fi murit la vârsta de copil, nu s-ar fi exprimat în mod liber voința lui pentru că un copil nu poate să se exprime cu voință matură cum face un om la 30 de ani”.

„Alți Sfinți Părinți spun că dacă Iisus ar fi fost omorât de către Irod Idumeul cu copiii din Betleem și împrejurimi, lumea nu ar fi mai avut parte de învățăturile lui Iisus pe care le-a dat lumii pe când era om și nici de minunile pe care le-a făcut când era matur. Prin fuga sa în Egipt, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că atunci când omul este persecutat nu trebuie să rămână în mod provocator în fața persecutorului sau prigonitorului, ci trebuie să evite confruntare cu cel care este plin de ură” pentru că „fuga din fața prigoanei este timp câștigat pentru rugăciunea față de prigonitor ca Dumnezeu, să îi schimbe gândul rău în gând bun și în același timp să nu se mărească violența. De aceea spune Iisus Hristos: Când vă prigonește vreo cetate, fugiți în altă cetate! Și: rugați-vă pentru cei care vă prigonesc!” menționează Părintele Patriarh.

Luare aminte!

Ce am înțeles eu, cel puțin, din cuvântul Părintelui, explicit redat: nicidecum nu se pune problema despre neputință, slăbiciune, vindere de suflet, lașitate sau abdigare de la valori, principii și crezul personal atunci când apare îndrumarea către evitarea conflictului manifest. Nu. Ci este o formă profundă de a purta și de a continua ”lupta” ALTFEL, înțelept, cu ritm încetinit când conjunctura o impune. DAR tot Înainte este sensul.

Pentru mine, acesta a fost tâlcul de miez al predicii, asemenea unei chei. Se evocă vremuri de acum 2 milenii în urmă, dar Lecția divină ne-a rămas aceeași. Omenirea nu pare să fi învățat și asimilat mai multă înțelepciune la răstimp de epoci.

Amintește Părintele Patriarh Daniel despre starea smerită a mucenicilor, martirilor care nu s-au afișat ostentativ în fața prigonitorilor, pentru că acest gest ar fi fost un act clar de semeție, nicidecum de jertfire.

Ei au fost ”prinși” în astfel de momente de sacrificiu și de jertfă și da, s-au lăsat în Voia Domnului, întru ascultare și cu asumare, dar nu au căutat să dobândească sfințirea prin supliciu cerut și căutat dinadins; acest gest sau gând ar fi fost semn de cădere în mândrie.

Tot acesta este și rostul moto-ului cu care am deschis articolul, îndemn al Părintelui Ilie Cleopa spre răbdare. Sfânt Bătrân Duhovnic al neamului de o înaltă putere duhovnicească, ce știa a cântări ceresc: blândețea cu fermitatea.

Așadar, revenind la cuvântul Părintelui Patriarh, tot o formă de binecuvântată răbdare este și fuga Familiei sfinte în Egipt. Iosif nu a căzut în ispita de a cere sau de a aștepta ajutor explicit de la Dumnezeu, spre a-Și apăra Tatăl-Dumnezeu pe Fiu. Deși totul ar fi fost cu putință pentru Tatăl. Putea să coboare, la o adică, Puterile cerești, spre a proteja Fiul nou născut. DAR nu se petrec astfel evenimentele, ci toate trec, ca printr-o sită, în ordinea omenescului spre a împlini Lucrarea dumnezeiască.

Iar ce s-a întâmplat atunci este actual și pentru timpul nostru!

Deseori, pentru o confruntare înțelept purtată, război văzut sau nevăzut(!), nu asmuțirea și afișarea ostentativă în fața asupritorilor sunt soluțiile. Nu ieșitul în față, cu ”pumnii bătând în piept”. Dimpotrivă, răbdarea, cercetarea, rugăciunea și luare de atitudine cu demnitate abia atunci când rostul și menirea sunt împlinite.

Simt a-l aminti și pe Părintele Teofil Părăian, mult iubit duhovnic și Bătrân al bucuriei de Cer, care avea un șlefuitor îndemn: ”Nu intrați în logica răului! Ce faci te face!”

De asemenea, minunată Lucrare a Lui Dumnezeu Tatăl, aceea a ajungerii și primirii Fiului de către egipteni, întrucât astfel Egiptul păgân primește botezul încreștinării, multe din primele mănăstiri creștine în acest loc fiind ridicate ( Mănăstirea Sf. Ecaterina, din Muntele Sinai, fiind unul unul dintre exemple).

Frumos formulează Părintele Patriarh Daniel:

”Piramidele au fost dintotdeauna strigătul omenirii spre veșnicie. Doar strigătul, însă. Iisus a fost Cel Care le-a dăruit și descoperit: veșnicia.”

Cuvântul de învățătură al Părintelui Patriarh se încheie cu reevocarea Soborului Maicii Domnului, subliind că:

”Maica Domnului este o icoană vie a Bisericii în stare de rugăciune de aceea s-a și numit ‹oranta› în limba latină, adică ‹rugătoarea›. Maica Domnului este cinstită după Nașterea Domnului deoarece prin lucrarea Duhului Sfânt s-a făcut din ea zămislire a fiului veșnic ca om, născut veșnic din tată fără mamă, iar pe pământ din mamă fără tată, s-a născut din lucrarea Duhului Sfânt asupra umanității firii umane a fecioarei Maria.

Este cinstită Maica Domnului în mod deosebit în a doua zi de Crăciun, ea fiind icoană a Bisericii vii și rugătoare și cea care a născut ca om pe Iisus, Mântuitorul lumii”.

Bucurie, rost și luare-aminte!