O incursiune în satul Frumușani, județul Călărași, așezare culcușită sub soarele aspru al Bărăganului, așezare care de sute de ani plantează, îngrijește și vinde legume, verdețuri și fructe în piețele Bucureștiului, poate fi o lecție usturătoare despre modul în care ne lăsăm hrăniți. Pentru că, de cele mai multe ori, cumpărând tomatele, castraveții, vinetele sau ardeii țăranilor din Frumușani sau de aiurea, luăm, la pachet, otrava administrată cu bună știință de harnicii noștri români din mediul rural.
Nu-i tocmai ușor să ajungi la Frumușani, și asta în ciuda faptului că între capitala României și satul cu nume atât de promițător nu sunt mai mult de 25 de kilometri. Dacă o mai apuci și pe legendara centură a Bucureștiului, chipurile pentru a evita semafoarele și traficul infernal din buricul orașului, pregătește-te de un voiaj de o oră și jumătate, tors cătinel, cu 20 de kilometri la oră viteză medie, dar și cu poticneli, bară la bară, prin gropile nenorocitei noastre tranziții.
„Să nu ne mânânce viermii și alte lighioane munca”
Cum ai scăpat însă de batjocura centurii și faci stânga, spre Oltenița, poți respira ușurat. Măcar nu te mai pot ajunge umorile pestilențiale ale Glinei... Frumușaniul se integrează fără obiecții remarcabile în desenul monoton al câmpiei joase dinspre Dunăre. Livezile lui răvășite de timp și de uitare, cariate și triste, își întind ultimele seve în calea primăverii. Ce risipă! Oare cine o mai stăpâni această paragină? „Când eram copil, cea mai mare plăcere a mea era să mușc, aici, dintr-o piersică zemoasă. Ce mai pomi mândri erau! Tata, tractorist la acea vreme, îi stropea, îi proteja de dăunători, ara pământul. Acum, s-au pierdut cu toții”, mă întâmpină Tudor Lupu, gazda mea la Frumușani.
Bărbatul din fața mea - înalt cât un plop, nebărbierit, blajin - are 36 de ani. S-a ridicat din țărâna Frumușaniului, a mers, grație sudorii părinților, la școală la oraș. Nu și-a dezamăgit tatăl care se spetea zi de zi, aplecat desupra răsadurilor de roșii, ardei și vinete, învârtind în mâinile noduroase o măturică înmuiată în piatră vânătă. „Să nu ne mânânce viermii și alte lighioane munca”, spunea bătrânul... Tudor a terminat Facultatea de Construcții, a trudit apoi 12 ani ca topograf. Până când n-a mai rezistat chemării pământului. „În același timp cu topografia, am rămas pasionat de plante, de altoiuri, de răsaduri. Adunam de peste tot fel de fel de rădăcini care mi se păreau interesante. Așa am hotărât să fac și Facultatea de Horticultură. Și am făcut-o”.
„Ia, uite râmele!”
În prezent, Tudor Lupu frecventează cursurile unui master ecologic, tot la Horticultură, și cum soția i-a dăruit deja două fete - să-i trăiască! - s-a ambiționat să reînvie tradiția familiei: „Am început să lucrez pământul, să cultiv propriile mele legume, verdețuri și fructe. Am ridicat un solar în grădină, unde practic o legumicultură curată. Ce înseamnă asta? Nu chimizez! În plus cultiv doar soiuri românești, cu arome și gusturi. E greu, dar să știți că așa, ușor-ușor, stropind, pentru prevenție, cu zeamă de usturoi și urzici, am ajuns să fac un coș sănătos de legume, pe care să-l pot oferi liniștit copiilor mei”. Îl privesc neîncrezător pe acest bărbat greoi și, în timp ce mă invită să-i verific adevărurile personale la fața locului, își și strecoară palmele imense printre straturile de compost: „Îngrășământ natural, obținut din paie amestecate cu găinaț de gâște și ținut la macerat un an întreg. Mai adaug, pentru o bună mineralizare, cenușă din sobă”, îmi aruncă Tudor peste umăr. „Ia, uite râmele!”, se entuziasmează inginerul horticol.
Își resfiră degetele în aer, iar mânile lui mari, în contrast cu tandrețea cu care prinde râmele pentru a le întoarce în galeriile lor întortocheate, mă înduioșează. Privesc prin gardul din plasă, șubred. Pe cerul albastru, scămoșat ici, colo de nori albi, rahitici, se ridică, sumeținduși rotunjimile, solarii mari, lungi, impunătoare. Tudor îmi urmărește privirea și-mi ghicește întrebările nerostite încă: „Sunt trei producători mari în Frumușani și o puzderie mici. Cultivă legume - în special tomate, vinete și ardei - pe care le vând, apoi, la București. Toți folosesc pesticide. Fie că plantează soiuri românești, fie că folosesc hibrizi. Țăranii chimizează tot! Cumpără pliculețele cu otravă de la fitofarmacia din sat”. Pentru câteva clipe, o liniște tulbure se insinuează între noi.
Vermorelul, răsadurile-hibrid și țăranii
Tudor Lupu își lasă capul într-o parte, adulmecând cu nările tremurânde florile unui cais înflorit. Tot el împrăștie, apoi, pacea iluzorie: „Era prin 2000, când am făcut ultima grădină cu tata - Dumnezeu să-l ierte! -, dar atunci nu exista încă musca albă... Am putut să scoatem niște tomate decente. Ce mai dădea el cu piatră vânătă... Și când mă gândesc că ăștia, acum, nu mai lasă vermorelul din mână”. „«Vermo», cum?”, silabisesc neajutorat. „Vermorelul e aparatul cu care se stropesc legumele”, mă lămurește, zâmbind, topograful horticultor.
Cum era pe vremea lui Ceaușescu
Dar cum se făcea înainte, că doar nu se stropea doar cu piatră vânătă? Frumușaniul a fost, fără îndoială, un sat închinat agriculturii sistematizate. Exista un inginer care-i învăța pe oameni cum să-și îngrijească legumele din propria grădină? Tudor Lupu mă privește pieziș: „Ce inginer? Țăranii făceau după cum îi tăia capul. Ca acum, când dau năvală la chioșcul din mijlocul satului și cumpără pe rupte pesticide. Țăranii noștri pun răsaduri olandeze, hibrizi fără gust, și le vând fără nicio remușcare la piață, garantând că sunt neaoșe românești. Pe vremea lui Ceaușescu erau încă soiurile locale la putere, nici nu existau atâția dăunători. Ăștia au fost aduși după ’90 în țară, odată cu răsadurile noi”.
Pericolul mortal care (ne) pândește la piață
Tudor Lupu nu face mare tam-tam în legătură cu hibrizii din „Țara Lalelelor”. Și asta pentru că alt adevăr nespus al agriculturii țăranilor noștri este cu mult mai periculos. „Cei mai mulți, dacă nu toți, folosesc, când își tratează legumele pe care le mănâncă apoi bucureștenii, ethrel. Ce-i ăsta? Un ierbicid tare, dar și un stimulator de coacere. De ce spun că este și foarte periculos? Pentru că, atunci când tomatele încep să se pârguiască, țăranii le dau cu ethrol și să le forțeze, să se coacă mai repede”.
O chestiune legată de moralitate
Casc gura, impacientat, cu gândul la îndemnurile binevoitoare din Piața Obor. Inginerul Tudor Lupu mă dezmeticește însă rapid: „Eh, după ce stropești cu drăcovenia asta, ar trebui să lași legumele pe fir, pe tulpina lor, cel puțin o săptămână. Să nu spun că ar fi nevoie, de fapt, de 14 zile. Dacă o rupi și o consumi mai devreme e pericol mare pentru sănătate. Or, cei mai mulți cultivatori stropesc azi roșiile, iar mâine ți le vând ție la piață. Este și o chestiune legată de moralitate”.
„Statul să facă un program și pentru agricultorii care nu chimizează”
Recent, statul român, prin intermediul Ministerului Agriculturii, a implementat un program prin care sunt încurajați legumicultorii: oferă 3.000 de euro pentru cel puțin 1.000 de metri pătrați cultivați fiecărui producător. Toate bune și frumoase! În aparență. „Halal ajutor!”, clamează inginerul horticol Tudor Popa. Cum așa? „Statul dă acești bani, dar îți cer să scoți roșiile pe piața încă din luna mai. Le scoți din mai, nu-i vorbă, dar doar stropind floarea, ca să nu avorteze din cauza frigului. Pentru că știm cu toții că sunt multe ferestre cu vreme rece, în România, în lunile martie și aprilie. Și, vă întreb, cu ce credeți că trebuie să stropești pentru a nu avorta floarea?”.
Cum tăiem elanul străinilor
Tudor Lupu mă privește necruțător, de parcă aș fi Petre Daea în carne și oase: „Cu chimicale, fâs, fâs! Așa îi scoți, poate, de pe piață pe străini, care chimizau oricum. Sau le mai temperezi elanul. Dar vinzi și tu, producător român, tot tomate chimizate! De ce să nu respectăm durata de creștere a plantei, durata ei naturală? Că poate mai sunt și cultivatori care vor să scoată tomate sănătoase și cumpărători dornici să le cumpere. Păi, nouă, ăstora care vrem roșii naturale, cu gust și miros, dar și nechimizate, nu ne dai niciun ajutor? Pe noi cum ne spijini?”
Despre sistemul de certificare ecologică
Inginerul horticol Tudor Lupu nu vrea să adere la sistemul de certificare ecologică aflat în funcțiune la noi. Și are și elemente cu care-și argumentează alegerea: „Toate firmele mari de certificare - austriece, germane, franceze, italiene sau românești, pentru că avem și noi câteva - nu acceptă produse modificate genetic și produse de sinteză (modificate în laborator), dar acceptă, în schimb, hibrizi olandezi. Așadar, produse fără gust, aromă și miros”.
Ecologic, dar fără gust și aromă
Îl urmăresc atent, să nu-mi scape revelația certificării ecologice. Și nu-mi scapă! „E adevărat că poți vinde acești hibrizi certificați ecologic în supermarketuri, chiar și în marile piețe. Dar ce folos dacă vinzi tot roșii fără gust? Domnule, eu vreau să intre omul la mine în curte, în grădină, să-și culeagă singur tomata. S-o miroasă, să vadă că e naturală. Îi dau și-o sapă dacă vrea, să se joace un pic. Nu mă feresc de nimeni și de nimic”
4 condiții pentru o agricultură naturală
● Rotația culturilor - „Fără rotație, nu faci mare brânză. Nu trebuie să plantezi aceeași familie botanică doi ani la rând. Adică, dacă ai pus varză anul acesta, nu pui și conopidă. Apoi, dacă ai pus acum brocoli, de exemplu, mai pui peste patru ani brocoli, nu anul următor”, ne-a explicat Tudor Lupu.
● Asocierea plantelor - „Este vorba despre plantele care se ajută reciproc. De exemplu, dacă ai pus tomate, pune și un rând de crăițe sau de busuioc. Ultimele două sunt repelente. Prin mirosul lor resping dăunătorii, rozătoarele sau insectele în plus, atrag insectele bune, care elimină, la rândul lor, dăunătorii”, a continuat Tudor.
● Sănătatea solului - „Nu se folosesc pesticide pentru eliminarea microorganismelor dăunătoare din sol! Ar fi o greșeală imensă! Solul natural își află singur echilibrul”, apreciază Tudor Lupu.
● „Zemurile” - „Soluțiile pentru stopit, pentru că și plantele crescute natural trebuie ajutate - se obțin prin maturarea usturoiului, a urzicii. Rețineți că nu puteți combate un atac masiv al dăunătorilor deja instalați cu usturoi și urzici. Aceste soluții sunt bune pentru prevenție, nu pentru combatere”, a încheiat Lupu.