Intitulat misterios „E mereu aceeaşi zăpadă şi mereu acelaşi neică”, eseul citit de autoare, în traducere românească, nu a fost o expunere doctă, de date istorice sau ştiinţifice, ci un veritabil text literar, cu virtuţi poetice şi metaforice.

Puse în paralel, experienţele deportării mamei sale, între 1945 şi 1950, în Uniunea Sovietică, cea a emigrării din România, împreună, a mamei şi fiicei, în 1987, şi a interogatoriilor de la biroul de imigrări din RFG, au devenit astfel cu atât mai impresionante şi mai vii, prin mijloacele specifice literaturii, emoţionĂnd sincer multe persoane din auditoriu.

Aparenta artificialitate şi ariditate a textului s-au estompat repede, iar forţa mărturiei Hertei Müller a fost mai eficientă, uzând de marele talent literar al autoarei, decât ar fi fost o expunere seacă a tragicelor evenimente istorice. Totodată, eseul Hertei Müller devine o meditaţie asupra naturii înşelătoare a limbajului, „când metaforele îşi însuşesc hoţeşte ceea ce nu este al lor”, şi, implicit, a actului scrierii: „ce scriu trebuie să mănânc, iar ceea ce nu scriu mă devorează”.

 În 1945, sovieticii au deportat în lagărele de muncă din URSS persoane de etnie germană, conform premisei de „vină colectivă”, indiferent dacă fuseseră în război sau nu sau dacă fuseseră împotriva nazismului. Tatăl scriitoarei fusese încorporat în cel de-al doilea război mondial, conform unei înţelegeri între Germania nazistă şi statul român, prin care etnicii germani au făcut războiul fie în Wehrmacht, fie în SS. Regimul comunist a folosit toate aceste lucruri împotriva minorităţilor, care erau socotite singurele vinovate.

“Statele fasciste erau doar Germania şi Ungaria, de parcă România lui Antonescu nu ar fi fost tot de partea Germaniei”, spune Herta Müller. De aceea, scriitoarea consideră că adevărul istoric, despre represiunea antisemită din România antonesciană, trebuie discutat acum, fiindcă acest lucru nu s-a întĂmplat până în prezent. În discuţiile care au urmat citirii conferinţei, Herta Müller a reafirmat că se bucură, de multe ori, că nu mai trăieşte aici.

N-ar fi suportat prezenţa în funcţii a multor persoane care provin din vechiul sistem; un exemplu este Adrian Păunescu, care se “lăfăie” pe ecranele televizoarelor, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Totuşi, scriitoarea nu crede că România este un “stat poliţienesc”, în maniera Rusiei sau Iranului, şi nici că situaţia nu s-a schimbat deloc după ’89, altfel nu ar mai fi fost prezentă în mijlocul nostru.

Herta Müller consideră că societatea nu a manifestat interes real pentru deconspirarea Securităţii, care ar fi trebuit să fie un proces practic şi permanent, cum s-a întĂmplat în Germania, nu unul teoretic. O dovadă a “cinismului organizat” este faptul că scriitoarea nu şi-a primit pĂnă acum dosarul de la Securitate, ci doar un simulacru de 30 de pagini, referitoare la ea, din dosarele altora.