Post-adevărul (post-truth original, lb. engleză) a intrat definitiv în limbajul comunicării politice în 2016, anul Brexit-ului și al alegerii lui Donald Trump la Casa Albă, evenimente care nu puteau fi explicate decât parțial fără utilizarea conținutului acestei expresii. Oxford English Dictionary a ales-o drept ,,expresia anului 2016’’. În esență, se referă la o știre parțial sau complet falsă - difuzată ca autentică - în măsură să influențeze o parte a opiniei publice, pe segmentul emoțional mai ales, devenind de fapt un argument real cu un aparent sens logic.
Hannah Arendt descoperă post-adevărul, avant la lettre
Într-un eseu publicat la New York în 1965, intitulat Truth and Politics (Adevăr și Politică), Hannah Arendt (1906-1975), figură emblematică a gândirii social-politice contemporane - susținea că politica și adevărul intră mereu în competiție. Aceasta, în majoritatea cazurilor, se încheie cu victoria factorului politic, cel puțin pentru o perioadă. Uneori, adevărul are câștig de cauză dar după o vreme, când chiar nu mai contează. În viziunea autoarei, plăsmuirile tradiționale premoderne prezentau două caracteristici distincte. În primul rând, nu aveau rolul să înșele pe toată lumea ci numai pe destinatar, adică dușmanul. În al doilea rând, minciuna acoperea doar o parte a contextului real, unele detalii sau părți periferice ale acestuia.
Plăsmuirea modernă însă, nu lasă loc adevărului, îl exclude complet, din capul locului, pentru a construi un gen de realitate paralelă care se circumscrie intereselor autorului sau autorilor. ,,Minciunile politice, sublinia Arendt, au la bază o reașezare a realității sau o recreare completă a acesteia’’. Scriitoarea și eseista germano-americană vorbea despre ,,minciună în politica epocii moderne’’, de fapt în partea a doua a anilor ‘60, referindu-se avant la lettre la un gen de post-adevăr care atunci caracteriza regimurile totalitare, fie istorice - fascismul și nazismul - fie aparținând vremurilor respective: comunismul. Nu este mai puțin adevărat că acest post-adevăr, încă nedefinit, urma să fie preluat - timid la început, perseverent mai târziu - de capitalismul înfloritor al timpului.
Donald Trump, încarnarea absolută a post-adevărului
Noțiunea de adevăr în sens politic nu s-a bucurat de o aprobare deplină nici chiar în cadrul democrațiilor liberale și cu atât mai mult în cele iliberale, iertată să-mi fie aluzia la un curent care se consolidează la frontierele noastre apusene. Rezerva sau rezistența în fața adevărului explică în bună măsură preocuparea actuală pentru post-adevăr. De ce tocmai acum? Răspunsul este relativ simplu. Niciodată până în acești ultimi ani, post-adevărul, ca noțiune definită și materializată, nu s-a bucurat de sprijinul, de cele mai multe ori indirect, al unui locatar de la Casa Albă.
Este desigur vorba de Donald Trump, ,,eroul’’ mai multor articole al cărui autor am avut onoarea să fiu - care nu a încetat - nici după ce n-a mai fost președinte - să contribuie la consolidarea unei paradigme în care post-adevărul și așa-numitele fake news dețin locul central. Să ne înțelegem, nu Donald Trump a inventat post-adevărul. El este încarnarea cea mai îndrăzneață și explozivă a acestui fenomen. Deocamdată. A fost persoana cu cea mai importantă funcție politică în cadrul celei mai importante națiuni a lumii. Președintele Statelor Unite - și acum candidat cu șanse reale la acestă funcție - a acuzat media americane de promovarea unor fake news în ceea ce-l privește, făcând apel la un antidot din aceeași categorie a armelor de luptă: post-adevărul.
În fața acestui modus operandi nemaiîntâlnit în istoria Americii - oricum, nu în această dimensiune și la acest nivel - publicul și societatea în general au întâmpinat dificultăți serioase în a înțelege situația reală, mai ales în perioada pandemiei COVID 19. Datorită lui Donald Trump, post-adevărul a devenit monedă curentă în sens politic, la început de mileniu, chiar dacă el personal nu a dorit acest lucru. Au dorit-o însă liderii mișcărilor populiste de dincoace de Atlantic care, pornind de la această ,,monedă’’, și-au creat o strategie politică cu eficiență deja demonstrată.
Și Putin vrea pe podiumul post-adevărului aplicat
Un foarte bun ucenic a fost și rămâne Vladimir Putin, care a inclus unele componente ale post-adevărului în conținutul vectorilor de propagandă care însoțesc ,,operațiunea specială’’ din Ucraina. Aceștia, de tip ,,information warfare’’ ar fi trei la număr: spre Occident, spre interior și spre Ucraina. Prin cel din urmă, ucrainenii sunt informați - cu argumente solide dar colaterale realității - că Occidentul îi va abandona și vor rămâne singuri în fața invincibilei Armate Roșii. Sprijin pentru acest tip de propagandă vine chiar din Occident, din modul cum (nu)se iau deciziile în spatele ușilor închise ale cancelariile guvernamentale privind transferul către Ucraina al resurselor financiare și echipamentului militar. Recenta decizie a Camerei Reprezentanților a SUA privind ajutorul financiar-militar prntru Kiev va încurca puțin ițele propagandei maeștrilor de la Kremlin dar vor găsi soluții rapide din sfera post-adevărului.
În loc de concluzii
Dintotdeauna au existat lideri politici care s-au străduit să extindă adevărul lor la nivelul întregii comunități. Atunci când eșuau la prima încercare, îl redefineau pentru a se plia pe intențiile și uneori, rezultatele politicii lor. În România am avut câțiva și încă mai avem. Pornind de la aceste considerente, post-adevărul era și este arma celor fără putere în fața hegemoniei dominante. Este o parte a imaginarului colectiv despre clasa conducătoare, chiar dacă latura vizibilă o întâlneam adesea în anecdotele despre șefii politici.
Utilizarea metodei post-adevărului în politică presupune inteligență și subtilitate din partea celui care construiește eșafodajul mediatic. Nu trebuie să urce prea sus ci să se oprească acolo unde se oprește eficiența sistemului educațional al țării. La noi jos, jos de tot.