În vara anului 1998 am petrecut câteva zile la Cluj, invitat acolo de Arhiepiscopul Bartolomeu, care la sfârşit m-a întrebat: „Vrei să te întorci la Bucureşti cu avionul, cu trenul, sau mergem împreună la Horezu, unde are loc lansarea ediţiei a doua din Cerurile Oltului, editată de Banca Naţională?”.
Părintele Anania era foarte bucuros – pentru că mândria intră în opoziţie cu smerenia – de această reeditare. Ţin minte că mi-a arătat la Bucureşti şi contractul.
Am plecat împreună cu Arhiepiscopul Bartolomeu, oprindu-ne mai întâi la Râmnicu Vâlcea, la reşedinţa Preasfinţitului Gherasim, pe care îl cunoşteam de mai mulţi ani, unde am avut bucuria să luăm masa cu marele savant pravoslavnic Virgil Cândea şi cu soţia sa. De acolo ne-am îndreptat spre Mânăstirea Horezu. Întrucât nu eram trecut în protocolul făcut cu o săptămână înainte, am fost aşezat mai la coada mesei în inegalabilul pridvor al mânăstirii. După două ceasuri, Părintele Anania s-a ridicat şi m-a poftit să iau loc chiar lângă Înaltpreasfinţia Sa. Am făcut, cum se spune în limbaj călugăresc, „ascultare”. M-am aşezat pe scaun şi am văzut că în dreptul meu, peste masă, se afla guvernatorul Mugur Isărescu, o persoană – sau mai bine zis o personalitate – pe care o admiram instinctiv. În dreapta mea erau aşezaţi părinţii guvernatorului. Nu îi uit: mama, învăţătoare, ca şi părintele său, despre care ulterior am aflat, din însemnările sale, publicate în „Magazin istoric”, că a luptat pe Frontul de Răsărit în linia întâi. Am stat de vorbă cu amândoi, fără să schimb vreun cuvânt cu guvernatorul Băncii Naţionale. Nu uit cum acesta, în vremurile acelea marcate de înverşunare, era nespus de liniştit şi îşi ţinea fiul de 11-12 ani pe genunchi.
Întrucât ministrul de atunci al cultelor, Gheorghe Anghelescu, mi-a propus să mă întorc cu el la Bucureşti a doua zi, am rămas peste noapte în arhondaricul mânăstirii, care avea condiţii de hotel de patru stele. În dimineaţa următoare, după micul dejun, am pornit spre Bucureşti. Pe la ora 11 mi-am amintit că trebuie să-mi duc la „Cuvântul” Cronica ortodoxă. De acasă şi până la sediul redacţiei, pe actualul bulevard Brătianu, aveam de făcut mai puţin de zece minute. Ca să scurtez drumul, treceam pe lângă Cercul Militar, peste Calea Victoriei, ceea ce am făcut şi atunci, văzând în stânga mea Mercedesul 500 cu care venise la Horezu guvernatorul Mugur Isărescu, aflat pe bancheta din spate a automobilului. Întâlnindu-ne privirile, am rămas surprins de faptul că m-a salutat printr-o înclinare a capului la care am răspuns la fel.
Un deceniu mai târziu, răstimp în care preţuirea mea faţă de guvernatorul Băncii Naţionale sporise, mă aflam în holul Teatrului „Alhambra”, aşteptând să vorbesc despre Dan Puric unei asistențe de 6-700 de persoane. A venit la mine istoricul Cristian Păunescu, consilier al guvernatorului, care, după ce mi-a spus că fusese studentul tatălui meu, m-a întrebat dacă pot să-i las o carte de vizită pentru a mă invita la simpozioanele organizate de Banca Naţională.
Au trecut 12 ani de atunci şi, mulţumind lui Dumnezeu, pot spune că aceste manifestări, cel puţin şase-şapte pe an, au fost acte de cultură majoră. Nu intru în amănunte, deşi nu pot uita cum am avut prilejul, în vechea clădire a Băncii Naţionale, să privesc îndelung Cuminţenia Pământului. În aceeaşi sală a vechii clădiri, le-am ascultat pe strălucitele eleve şi pe ucenicii Marianei Nicolesco, care a deconspirat celor 150 de invitaţi aşezaţi în fotolii confortabile că una din bucăţile preferate ale guvernatorului este superbul vals Valurile Dunării de Ivanovici. Tot atunci am ascultat arii din repertoriul liric, începând cu partitura Rosinei din Bărbierul din Sevilla şi scena toastului din Traviata lui Verdi. Nu pot uita nici două compoziţii din epoca lui Anton Pann, cu superbele lor inflexiuni orientale, cântate de o tânără şi remarcabilă soprană.
Simpozioanele din Sala Mitiţă Constantinescu a Băncii Naţionale, unde participau autentice personalităţi ale ţării noastre – şi mă gândesc acum la profesorul Nicolae Noica, la istoricul Dan Berindei, la actorul Radu Beligan – au fost un prilej de întâlnire cu personalitatea lui Mugur Isărescu. Vorbitor mai convingător decât însuşi preşedintele Academiei Române, Mugur Isărescu are o harismă epică indenegabilă şi nu pot să uit cuvintele sale despre emisiunea de monede în aur Ardealul nostru din ianuarie 1945, menită să zădărnicească efectele „leilor roşii” ruseşti. Însă fascinant a fost episodul în care Mugur Isărescu a povestit cum, student fiind, la o întâlnire cu un finanţist american, acesta a spus asistenţei că menirea institutului bancar pe care îl conduce este să studieze şi cele mai extravagante previziuni. „Şi care ar fi una din aceste extravaganţe?”, a întrebat studentul Academiei Comerciale Mugur Isărescu. „Situaţia în care China ar deveni liderul economiei mondiale.”
Ajuns la o vârstă la care rememorarea este inerentă, aş putea spune că am avut două situaţii privilegiate: aceea că datorită Arhiepiscopului Pimen am stat la masă, la două-trei scaune, de Regele Mihai I, la Mânăstirea Putna, în 1992, respectiv, că Mugur Isărescu mi-a adresat cuvântul, în două rânduri, la simpozioanele Băncii Naţionale. Guvernatorul Mugur Isărescu a făcut nespus de mult pentru ţară şi la fel de mult pentru Biserica noastră naţională. Aşa încât, atunci când îi auzi pe necăjiţii săi detractori, îţi vine în minte un proverb pe care Cehov îl reproduce în schiţa sa Majurul Prişibeev: „Cine nu ia la bătaie un tâmpit îşi încarcă sufletul cu un păcat”.