"Mâine" este o dată deja certă în dramaturgia autohtonă. Viitorul se scrie cu regizori abia ieşiţi de pe băncile UNATC-ului.

Andrei Grosu, Elena Morar şi Mariana Cămărăşan îşi povestesc, exclusiv pentru evz.ro, experienţele de oameni noi ai teatrului. Urmează o piesă cu regizori tineri, în trei acte şi multe speranţe.  Prolog. " Fac parte din generaţia fast-food, dar încerc să nu-i urmez orbeşte calea ", anunţă abrupt, încă din start, Andrei Grosu.În mâna dreaptă ţine o cafea fierbinte, preparată probabil în câteva zeci de secunde.

Cu stânga trage un geamantan colorat, în genul "flower power", cu rotiţe chinezeşti din plastic care zgârâie zgomotos trotuarul. Curând, sunetul se estompează sub apăsarea gălăgioasă a motoarelor turate, iar pentru o secundă îmi revine în minte cuvântul “fast”.

Actul I, în care cititorul află că mergem la teatru ca la biserică   De fapt, nici nu se poate altfel.În câteva ore, Andrei pleacă spre Iaşi, “drum lung, mi-am luat loc în vagonul-cuşetă”, pentru a le vorbi studenţilor de la regie “despre viaţă”. Este preparator universitar acolo, lucrează cu un studio de animaţie în Bucureşti, montează piese la Nottara (unde adaptarea sa după "Crimă şi pedeapsă" a făcut săli pline) şi e în discuţii cu Teatrul Evreiesc.

Povestea nu începe însă aici, ci cu ani în urmă, în Focşani, pe vremea când Andrei debuta pe scenă crezând că actoria este prima şi ultima lui dragoste. Timpul a trecut, "actorul s-a ratat" glumeşte tânărul, iar regia a încolţit ca un gând vinovat în mintea focşăneanului. Deşi a terminat recent studiile superioare la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, Andrei admite franc că e prea devreme să spună dacă face cu adevărat regie. Poate doar se caută pe sine într-o lume din ce în ce mai goală de visători.

"Nu există public!" "Oamenii se aşteaptă astăzi să primească ceva rapid, nu neapărat facil.În afară de pasionaţii sălilor de teatru, nimeni nu mai e dispus să-ţi acorde trei-patru ore pentru un spectacol", sumarizează Andrei noua lume pe care generaţia tânără a teatrului românesc încearcă să o aducă în faţa scenei. Aparent, şi aici spectatorul dictează după propriul ritm şi propriile preferinţe. Regizorul focşănean admite însă că, naiv fiind, crede în puterea teatrului de a nu se lăsa deformat de un public din ce în ce mai avid după produsele de consum rapid ale erei digitale.

De fapt, Andrei nici măcar nu crede în existenţa unui public de teatru: "Putem vorbi de experienţa teatrală, nu cred într-un corp denumit pompos public. Teatrul e ceva palpabil, respiri acelaşi aer cu actorul care-şi rosteşte replica la câţiva metri de tine, totul e profund senzorial şi subiectiv. Fiecare ochi este de fapt o cameră de filmat în sine, dispozitivul perfect prin care fiecare primeşte ceva din lumea asta".

Din acelaşi motiv, tânărul regizor nu crede nici în tirania subiectelor de interes. La Bucureşti, Hollywood-ul este încă departe, iar pasiunea ţine loc de box-office: "Nu există ceva ce trebuie spus sau valorificat într-o piesă de teatru doar pentru că acel ceva însumează un interes general. Din punctul meu de vedere, teatrul e acum şi aici, pe măsură ce-l priveşti. E un fel de spovedanie cu tine însuţi".

În căutarea teatrului pierdut Şi totuşi, există o generaţie nouă în regia de teatru? Andrei crede ca da, fie şi pentru faptul că e contemporan cu alţi tineri ieşiţi de pe băncile UNATC-ului care îi împărtăşesc pasiunea. Şi care încearcă să reinventeze meseria, să ia totul de la căpat ca nişte prometei condamnaţi să urce la nesfârşit. "Conflictul cu vechea generaţie nu e unul distructiv.Nimeni nu încearcă să ia locul nimănui, încercăm toţi să «vorbim» arta cu propriul limbaj", crede Andrei. La mijloc este, desigur, o muncă enormă, zeci de ore petrecute la repetiţii şi puţin talent: "Îmi propun doar să fiu mai bun decât am fost la ultimul spectacol. Nu mă compar cu alţii, nu cred în competiţia artistică. Cred doar că fiecare putem învăţa din ce face celălalt".

Epilog. Pentru Andrei, regizorul de teatru este în primul rând un spectator avizat, dar mai ales un visător uşor cabotin. Instabil şi mereu în căutarea unei poveşti. A unui decor. A unor lumini. "Teatrul nu e ceva explicit, teatrul e mersul de mână în parcul Cişmigiu, teatrul e răsăritul de soare pe o plajă, teatrul e lucrul de care am uitat mâncând la fast-food", încheie tânărul regizor.

Actul II, în care cititorul află că teatrul vine la noi Prolog. Despre Elena Morar toate prezentările încep invariabil cu „a câştigat premiul pentru cea mai bună regie de teatru în cadrul Galei absolvenţilor UNATC din 2008”. De fapt, toate ar trebui să se încheie aşa, pentru că teatrul şi Elena se cunosc de atât de mult timp, încât trebuie să facem loc în cadru cuvântului „copilărie”.

„Mama mea este responsabilă, încă din şcoala generală mă lua de mânuţă şi mă ducea la piese nu-tocmai-de-copii, urmate de discuţii aprinse între noi”, îşi aminteşte tânăra regizoare de astăzi. Totul a venit firesc mai târziu. Trupa bucureşteană de teatru Sigma Art, personajele „de compoziţie”, Bob Fosse şi Ingmar Bergman, entuziasmul „prostesc” şi, la final, deznădejdea. „Am conchis că sunt o actriţă proastă şi mai bine stau în spatele scenei. Serios vorbind, am hotărât să dau la regie pentru simplul motiv că mi se părea teribil de interesant, şi în acelaşi timp o muncă de „misionar””, glumeşte Elena.

“Dinozaurii”, încă printre noi „Nu cred că există un numitor comun în ceea ce priveşte opţiunile estetice sau modul propus de lucru, un numitor comun atât de puternic încât să ne reunească sub aceeaşi „umbrelă””, răspunde tânăra regizoare când este întrebată despre „noua generaţie” a breslei.

Pe de altă parte, „nu văd de ce ar exista un conflict, fie şi ideatic, între tinerii regizori şi oameni ca Penciulescu, Esrig, Ciulei. Ne despart mentalităţile şi scopurile, dar ne uneşte dorinţa organică de a face teatru, de a ne exprima prin acest mediu”. Elena nu uită totuşi să-şi amintească că există şi o zonă mai puţin plăcută a teatrului, în care „dinozaurii” fac încă legea, zonă pe care tânăra o numeşte simplu „teatrul înţepenit” unde regizorii „mai mult produc decât creează”.

Pasiunea nu este însă niciodată suficientă în meseria asta. Elena recunoaşte că e foarte multă muncă în spate, zeci de piese văzute şi revăzute de câteva ori, filme, expoziţii, documentare, cărţi peste cărţi şi un soi de uitare, de scufundare într-o lume care-ţi cere zilnic sacrificii personale. Elena nu se plânge însă, ci remarcă neaoş că „pofta vine mâncând”.

Estetica vulgarităţii Tânăra regizoare experimentează mult, inovează, încearcă să destabilizeze şi să nu-şi lase publicul să părăsească sala indiferent. „Recent mi s-a imputat că aş reprezenta teatru comercial, cu „su*i si pi**ă”, ceea ce mi se pare că ar fi trebuit să îmi garanteze succesul, având în vedere cât de prizate sunt aceste aspecte de o bună parte din publicul „nou”. Acuza, deşi nefondată, m-a făcut să mă gândesc că ar putea să existe oameni care să considere, mai nou, teatrul in-yer-face ca reţetă de succes, şi nu ca modalitate de exprimare. Sper să nu fie prea mulţi”, explică Elena.

Când are nevoie de inspiraţie şi de modele tânăra absolventă de UNATC se uită la teatrul lui Bob Wilson sau la cel al lui Romeo Castellucci.Îi admiră sincer pe Peter Brook şi Thomas Ostermeier pentru traiectoria profesională şi alegerile estetice. „În ceea ce priveşte regia românească, din cei deosebit de activi şi „în forţă” ai momentului, mai degrabă tind să îmi placă piese izolate, decât traseul integral al unui creator, fie şi când e vorba de  Purcărete sau Andrei Şerban”, admite Elena.

Epilog. La final, discuţia alunecă inevitabil spre aspectul financiar. „Am lucrat timp de aproape un an „la mogul”, într-un departament de scenaristică, experienţă care m-a demotivat complet de la a mai lucra pe viitor în televiziune”, povesteşte tânăra. Recunoaşte însă că nu poţi face regia fără a avea surse suplimentare de venit, chiar dacă acestea nu te ajută foarte mult să evoluezi în interiorul pasiunii, adesea mistuitoare, pentru teatru.

Actul III, în care cititorul află că teatrul este o cutie cu fundă roşie Prolog. Mariana Cămărăşan a terminat Regia în 2007, dar adevărata explozie a venit abia anul acesta, când piesa ei şi a Alexandrei Penciuc, „Amalia respiră adânc”, a intrat în atenţia publicului şi a UNITER-ului. Rezultatul? Actriţa principală a piesei a primit premiul pentru debut.

Mariana recunoaşte din start că traseul ei a fost marcat de noroc. Teatrul Act i-a oferit şansa să monteze într-un mediu profesionist. O ofertă de nerefuzat, s-ar zice. „Din păcate teatrele de stat au în foarte puţine cazuri programe pentru tinerii regizori şi le lipseşte curajul şi disponibilitatea de a risca. De aceea eu nu mă simt în conflict cu o generaţie, ci cu un sistem”, explică situaţia Mariana.

Câteodată, sistemul devine absurd şi opresiv, ca într-un scenariu orwellian. „Ni s-a întâmplat asta, am trecut prin situaţia în care a trebuit să decidem renunţarea la un spectacol finalizat pentru că nu am acceptat cenzura care era de fapt o tentativă de a interveni abuziv asupra regiei”, sumarizează tandemul Cămărăşan-Penciuc momentele neplăcute şi nevăzute ale meseriei.

Când drepturile de autor distrug arta Pentru Mariana, teatrul este pentru cei care îl fac, dar mai ales pentru cei cărora li se adresează, pentru public: „Îmi doresc să văd teatru şi să fac teatru. Să aduc bucurie şi emoţie. Să pun probleme, să caut soluţii, dar să nu judec, ci să încerc să înţeleg”, susţine regizoarea. Şi, în ciuda facilului pe care toţi am învăţat să-l primim nedigerat, Mariana spune că nu simte deloc „tirania publicului”.

„Cred, în schimb, că se instaurează o tiranie a dramaturgului şi că există, şi nu dispare, tirania producătorului. Argumentul cel mai simplu e că aşa e în afară. La dramaturgie mă refer. Argumentul cel mai logic e că sunt de respectat drepturile de autor. Dar regia e o artă în sine. Nu-mi doresc să fiu un regizor executor care nu iese din didascalii”, crede regizoarea.

Dependenţă Mariana nu speră neapărat într-o generaţie nouă, ci in regizori care să aducă teatrului nuanţă şi sensibilitate, care să îl reinventeze şi să îl păstreze viu.  Conflictul cu „vechii” nu există în vocabularul ei decât sub forma unor moduri diferite de a înţelege realitatea. „E posibil să ne despartă teama că unii vor lua locul altora. Ceea ce în timp se va şi petrece. Iubirea pentru această artă cred însă că ne uneşte”, e optimistă regizoarea.

Iar explicaţiile vin simplu, neforţate, ca în istoriile ce respiră pasiune şi dependenţă. Mariana simte şi gândeşte că teatrul îi e necesar: „Sunt oameni alături de care îmi doresc să fiu, alături de care îmi doresc să creez. Sunt poveşti la care rezonez şi pe care simt nevoia să le împărtăşesc. Mă bucur să asist, să acompaniez. Deschid drumuri şi mi se deschid drumuri. Am cu siguranţă bucuria să pun în lumină oameni şi valori şi sper să nu o pierd”.

Epilog. Mariana  Cămărăşan trăieşte din „altceva”, are un job fără tangenţă cu teatrul.Îşi doreşte experienţe în afara regiei, dar nu-şi doreşte ca drumul ei să ajungă în altă parte. Departe de scenă. Nu-şi doreşte capcane. Teatrul îi permite un schimb nemijlocit de idei şi emoţii cu oamenii, cu actorii, cu cei implicaţi în actul artistic. Şi cu cei care vin. Şi vor să primească. Pentru că teatrul e un dar.