Pe 12 ianuarie 2020 se muta în veșnicie filosoful britanic Roger Scruton, la vârsta de 75 de ani. Moștenirea sa rămâne ca o brazdă adâncă.
Încântătoarea gânditoare franceză Chantal Delson îi aduce lui Roger Scruton un omagiu în Valeurs Actuelles, pe care l-am tradus pentru cititorii Evenimentului zilei. Titlul și intertitlurile îmi aparțin.
La fel ca majoritatea conservatorilor de astăzi, Roger Scruton a trebuit să se elibereze de stânga progresistă pentru a-și forma propria gândire. În a doua jumătate a secolului XX, în Occident, tot ce gândește este marxizant.
Tatăl său, John Scruton, era un sindicalist de stânga, și, realizând unele incoerențe, Roger a început să reflecteze: marxiștii nu erau internaționaliști decât de fațadă, în realitate erau mai întâi „oameni de aici”, oameni de-ai casei, de-ai vetrei, de-ai țării. Azi, ai zice niște „somewhere”.
Mai târziu, Roger a mers să îngroașe rândurile șaișoptiștilor parizieni. Cu această ocazie, i-a găsit odioși, atât de puțin veridici, atât de plini de ei și vicioși. Pe scurt, puțin credibili.
Era mai mult un rol, pompos și arogant, decât o situație reală existențială.
Asistând la aceste spectacole dezonorante, a apărut gândirea unui conservator. Pentru că singurul lucru care îl interesa era adevărul lucrurilor.
Viața socială nu este o piesă de teatru unde oamenii să-și prezinte utopiile cu morgă.
Prima caracteristică a unui conservator este că e implantat în realitate și, deși nutrește multe speranțe, nu o scapă din ochi.
Apartenența și căminul
De aici, una din trăsăturile esențiale ale conservatorului: smerenia. El resimte fizic dependența. Este mai întâi om al unui loc și al unui cămin, și abia apoi al unei țări.
Chesiunea căminului este esențială pentru Roger Scruton, asupra căreia revine neîncetat. Aceasta vrea să spună că, deși suntem ființe autonome, ne formăm prin intermediul comunităților care, întreținute prin iubire mai degrabă decât prin contract, ne permit să creștem.
Roger este personalist și de aceea recuză constant liberalismul contemporan, care nu mai este liberalismul dintâi, încă înrădăcinat în virtuțile clasice, ci un anarhism al indivizilor suverani: „Nu există societate”, spune Thatcher.
Viața lui Roger s-a scurs în acel moment istoric în care gândirea marxistă dominantă, chiar monopolistă, a provocat pagubele. Și în momentul în care liberalism/libertarismul a înlocuit apoi marxismul ca gândire dominantă.
Procesul care a dus de la primul curent la al doilea este de înțeles: marxismul distrugând toate moralele precedente, când dezamăgește ne găsim pe un teren pârjolit – un comunist dezamăgit devine un oligarh, un bandit, ceea ce e cam același lucru.
Cele două curente, liberal și socialist, au numeroase rădăcini comune. În secolul XIX, și unul și celălalt doreau eliminarea Statului. Individualismul este cuvântul lor de ordine.
Gândirea conservatoare, căreia Roger i-a fost unul dintre inspiratorii contemporani, recuză individualismul. „Nici un om nu este o insulă, întreagă prin ea însăși” (John Donne, Meditația XVII).
Utopia marxismului și realitatea conservatorului
Individul-insulă al liberal/libertarismului și al marxismului este o utopie, o figură a dorinței himerice și barbare.
Dimpotrivă, conservatorul este cel care acceptă această lume și care o iubește, inclusiv pentru imperfecțiunea sa, chiar dacă ameliorând-o cu prudență și modestie.
Altădată, l-am comparat cu un grădinar, care este contrarul demiurgului. Acesta din urmă vrea să înlocuiască această lume rea cu alta. În timp ce grădinarul, departe de a crea ex nihilo, se identifică cu lumea și o ajută să se dezvolte.
Grădinarul contemplă, admiră și ameliorează. Demiurgul distruge pentru a reface plecând de la nimic.
Filosof al artei, Roger Scruton a dezvoltat o estetică conservatoare. Te poți întreba ce înseamnă aceasta.
Pentru a înțelege, trebuie să plecăm de la Arta Contemporană, așa cum o cunoaștem astăzi. O artă pentru care noțiunea însăși a Frumuseții a fost ștearsă.
Momentul post-modern consideră că frumosul a fost în întregime confiscat de publicitate. Altfel zis, capturat de capital.
Frumosul, Binele, Adevărul
De altfel, principiile universale au fost deconstruite și suprimate. Astfel, totul a devenit subiectiv.
Un conservator crede în principiile universale: Frumosul, Binele, Adevărul. El crede că Frumosul, Binele, Adevărul sunt obiective și înscrise în realitate – nouă ne revine să le descoperim și să le interpretăm.
Simțul frumuseții se instaurează prin emoția inimii și a sufletului. Simțul moral, prin indignarea în fața răului. Simțul adevărului, prin uimirea în fața realității.
Aici nu este vorba doar de lumea care se oferă vederii, ea e accesibilă și animalelor, este vorba de conștiința umană care interpretează lumea. Sau, mai degrabă, resimte ca pe niște provocări întrebările pe care lumea i le pune. Și apoi le contemplă și meditează asupra lor.
Încă din preistorie, rugătorii aveau brațele deschise. Conservatorul este cel care deschide brațele și primește realitatea, departe de a pretinde că o inventează el.
Creatorii artei moderne pleacă de la principiul că frumosul, dacă există, este absolut subiectiv. Pentru ei, artistul însuși este cel care se decretează ca atare și care desemnează propria operă ca o expresie a frumosului.
Aici, ca și în politică, de altfel, spiritul post-modern creează lumea. În timp ce conservatorul o primește.
Toată opera estetică a lui Roger Scruton este un elogiu al frumuseții primite, cea pentru care se moare, cum se moare pentru bine sau pentru adevăr.
Ca în acest poem al lui Emily Dickinson:
„Am murit pentru frumusețe, însă abia am fost pus în mormânt că un mort pentru adevăr a fost așezat în groapa vecină. De ce ai căzut? m-a întrebat el șoptit. Pentru frumusețe, am răspuns. Iar eu, pentru adevăr; este același lucru; suntem frați, a spus el. Atunci, ca niște părinți adunându-se în noapte, ne-am vorbit de la un mormânt la altul, până când mușchii să ne atingă ochii și să ne șteargă numele.”