Și, a doua pildă:
Vineri, la rugăciune, în moschee, un imam, cuprins de patima credinței urla cât putea: ”O, Allah, stăpân al lumii! Dă-mi credință! Dă-mi milă și smerenie! Dă-mi pace sufletească! Dă-mi cinste și onoare! Fă-mă iubitor de dreptate! Fă-mă iertător și darnic cu sărmanii!”
Nastratin Hogea a ridicat și el mâinile în sus și a început și el să urle și mai tare: ”O, Allah, stăpân al lumii! Dă-mi avere și mult aur! Dă-mi o casă mare, cu grădină și havuz! Dă-mi o herghelie de măgari! Dă-mi multe veșmine frumoase și bijuterii! Dă-mi...” Dar, Nastratin a fost oprit de imam, care l-a invitat să părăsescă moscheea, ca fiind hulitor. Nastratin s-a întors către masa credincioșilor, care ei hotărăsc în moschee și i-a întrebat: ”Sunt eu, oare, hulitor? Am făcut același lucru ca și imamul!” ”Adică, cum?” a întrebat un bătrân din primul rând de credincioși. ”Păi, fiecare a cerut ce nu are!”
Era oare Nastratin Hogea mai puțin credincios, sau credința lui în Dumnezeu era o relație personală, cum se spune acum? Bună întrebare! Eu cred că Nastratin, în înțelepciunea lui, știa că bunului Dumnezeu îi plac glumele bune, prin care se dau în vileag păcatele omenești.
Recomandările noastre
