Asupra lui Trump s-a abătut un potop de critici pentru că a anunţat ieşirea Statelor Unite din Acordul de la Paris. Cât este ştiinţă şi cât e propagandă?
Într-un articol apărut în New York Times din 19 august 2000, cu titlul „Polul Nord este pe cale să se topească”, se putea citi:
„Stratul de gheaţă care acoperă din cele mai vechi timpuri Oceanul Actic în apropierea Polului este pe cale să se transforme în apă, mărturiseşte un om de ştiinţă care a mers la faţa locului... O falie plină cu apă, de circa 1,5 km s-a deschis în vârful lumii, un fenomen care, fără îndoială, nu a mai fost observat vreodată de o fiinţă umană şi care dovedeşte dincolo de orice îndoială că încălzirea globală este reală şi că ea schimbă deja climatul.”
După care urmează concluzia teribilă, implacabilă:
„Ultima dată când oamenii de ştiinţă ştiu cu siguranţă că Polul Nord a fost inundat a fost în urmă cu 50 de milioane de ani.”
O asemenea constatare avea toate „ingredientele” pentru a îngrijora lumea ştiinţifică şi a-i convinge pe politicieni să acţioneze, comentează Dreuz.
De aceea, reprezentanţii a 195 de state s-au reunit la Geneva în februarie 2015, pentru a pregăti sub egida ONU textul care a fost semnat la Paris ca un angajament de a lupta împotriva încălzirii climei.
Iată însă că un articol apărut în acelaşi New York Times, pe 18 mai 1926, scria şi el că Polul Nord este inundat:
„NOME, Alaska, 17 mai. Lincoln Ellsworth, membru al expediţiei transpolare Amundsen-Ellsworth, a declarat astăzi pentru Associated Press că a văzut numeroase zone maritime la polul nord când el şi şaisprezece însoţitori au trecut pe acolo marţea trecută cu dirijabilul Norge.”
Dacă acelaşi New York Times afirma în 2000 că nimeni din istoria umanităţii nu a văzut Polul Nord inundat, deşi acelaşi New York Times scria că este inundat în 1926, dreptul la îndoială devine o obligaţie elementară.
Pe 4 mai 1950, deci cu mult înainte ca industrializarea globală să existe şi să poat provoca ravagii asupra climei, un articol din The World’s News of Sidney anunţa că oamenii de ştiinţă au căzut de acord să afirme că topirea Polului Nord atestă o schimbare climatică radicală.
Activitatea umană nu putea fi pusă în cauză, de vreme ce, aşa cum am arătat, industrializarea se afla abia la început.
În iunie 1914, în Burra Record, profesorul Gregory declară în faţa Societăţii Regale de Geografie că „există o modificare progresivă, mondială, îndreptându-ne spre un grad mai mare de secetă”, iar profesorul Ellsworth Huntington vorbeşte despre „o alterare a climatului, cu o tendinţă spre secetă”.
Cu atât mai puţin se putea vorbi de o influenţă a activităţii omeneşti asupra climei în 1914.
Dreptul la îndoială este alimentat de anomalii despre care nu se vorbeşte deloc.
Klaus Hager, un meteorolog german a descoperit că, începând cu 1985, termometrele cu mercur ar fost înlocuite cu termometre electronice, care prezintă diferenţe de până la 0,93 de grade Celsius faţă de celelalte, adică de trei ori mai mare decât o treime de grad, cât şi-a propus Acordul de la Paris să limiteze creşterea temperaturii medii globale până la sfârşitul secolului.
Începând cu anul 2000, oamenii de ştiinţă „constată” firesc o creştere de temeperatură 0,1 până la 0,2 grade, dar nu spun nimic despre schimbarea instrumentelor de măsurare.
La sfârşitul lui 2013, NASA a publicat măsurătorile brute făcute de sateliţi din 1975 încoace, şi ele nu au arătat nici o schimbare notabilă de temperatură. După o serie de „corecţii”, temperaturile NASA au arătat o creştere de temperatură.
„Corecţiile” aplicate au fost în realitate consideraţii empirice şi aproximative, cum ar fi impactul dezvoltării oraşelor asupra temperaturilor măsurate.