Când am ajuns ultima oară la Tanjung Priok, portul Jakartei, că metropola e la fo douăj’ de kilometri mai în interiorul Javei, se întâmpla pe la începutu’ lu’ decembrie 2000
Plecasem din Melbourne cu un portcontainer franțuzesc, Matisse, înregistrat la Port aux Francais, din Insulele Kerguelen. Mai fusesem io în fostele Indii Olandeze, iar locurile și oamenii îmi erau familiari, da’ nu mă așteptam la o primire ca a lu’ nea Nicu, pe vremuri, când îi cânta fanfara pe Otopeni. Nici nu acostaserăm bine că o turmă de scuteriști indigeni, cam de un metru juma' înălțime și patruj' de kile plouați, era strânsă lângă scara vaporului. Când am apărut în schelă au început ăia să strige: „King Kong! King Kong!”. Eh, eram, deja, așa, mai supraponderal și mă ținuseră minte maimuțicile. Așa că le-am zis ca la mine, în Militari – că atunci când stăteam pe acasă obișnuiam să dorm în garsoniera mea de lângă Politehnică, unde mă aștepta drăgălașa mea primă fostă nevastă: „Hai, la tata, copiii mei!”. Și m-au pupat de bun-venit.
„King Kong, Kramatunga closed! Police there! Very danger!”
Io știam bine, în fosta Batavie, un loc de perdițiune morală, da’ de o profundă intimitate spirituală, numit Kramatunga. Un cartier de bordeluri cam cât Piața Obor. Așa că i-am zis „pilotului” meu destinația pe care o așteptam încă de la plecarea din Australia, că acolo am ținut-o pe sărăcie, că o curvă te costa cât trei mese la o crâșmă mai spălată. Numa’ că ăla, spășit, îmi zice: „King Kong, Kramatunga closed! Police there! Very danger!”. Ai dracu’ indonezieni îmi distruseseră dezideratul pe motiv de abatere de la poruncile lu’ Allah în plin Ramadan. Mă rog, mai era o variantă, mai scumpuță, chiar în ombilicul Jajartei. Nu mai țiu minte exact cum îi zicea, „Green House” sau „Green Building”. La vapor, înainte, încercasem io să leg o tovărășie, în acest sens, cu colegii din echipaj, da’ cum ăia mă știau că obișnuiesc să mai dau cu „binga” pe la ziar, nu se legase nimic, că se temeau pentru fengșuiul lor familialo-concubinal. Atât doar că, odată ajuns pe „obiectiv” am dat cam de juma din echipajul de pe Matisse, deopotrivă români și francezi, care se trosnea la greu în „sala de așteptare”. Da’, mă rog, ce s-a întâmplat în Batavia rămâne la Jakarta...
Jimmy și Godzilla
După care, flămând ca după o zi de coasă, sau pe coclaurile țării la vreun reportaj despre barabulele din Dâmbovița, hai să bag ceva la jgheab. Că, deh, sportul arde multe calorii și nu vroiam să-mi stric silueta. Io-l știam pe Jimmy, un indonezian cu o cârciumioară chiar în buza portului. Cam jegoasă pentru gusturile snobilor noștri de cartier, da’ cu o haleală de bălesc și acu’ când scriu. Am mers, am băut, am mâncat și m-am tras în poză cu Jimmy. În spatele nostru, și în reflexia din oglindă, se vede cum pe perete umblă un mini-varan. Că la ei șopârlele alea sunt ca pisicile la noi, numa’ că sunt și utile, că halesc insectele care te pișcă de toate cele. Atât doar că sunt mai mici ca ăla din imagine. De fapt, șopârloiu’ era un fel de Godzilla a mini-varanilor, în sensul că digera, fără dicriminare, și gândaci, da’ și șopârlițe mai mici.
Mă rog, să nu uit să spui, Godzilla de pe perete era împăiată și prinsă într-un cui.
Recomandările noastre
