Sînt jurnalistul sau, hai să-i zicem, condeierul care şi-a consacrat o parte a scrisului său din ultimul timp momentului de excepţie care a fost inaugurarea la 25 octombrie 2015, la Rossoșka (Rusia), în Complexul comemorativ unde se mai află Cimitirele sovietic şi nemţesc, a Cimitirului de onoare al militarilor români căzuţi în Bătălia de la Stalingrad.

Momentului din 25 octombrie 2015, la care am participat (cheltuielile au fost suportate de mine, nu de statul român!), ca jurnalist, fotograf şi cameraman, i-am consacrat un grupaj de 20 de pagini în Historia din noiembrie 2015 sub titlul – dat pe copertă, pentru a semnifica importanţa – Înfrînţi, dar nu uitaţi. Românii la Stalingrad. În cuprinsul acestui grupaj, care se găseşte în Historia şi în versiunea online, am arătat cît de dificilă a fost pentru România concretizarea iniţiativei. Despre întîrzierea noastră în deschiderea cimitirului faţă de ceea ce-au făcut nemţii, ungurii, slovacii, am scris atunci.

Am reluat argumentele în multe alte intervenţii în scris şi la tv, din noiembrie 2015 pînă azi.

La un moment dat, motivînd că din 115 000 de morţi de-ai noştri la Stalingrad (în Cotul Donului, în Stepa Calmucă, în punga de la Stalingrad, alături de Armata a 6-a a lui Paulus), semnalam următoarele:

„Continuarea Procesului de descoperire, deshumare din locuri uitate din jurul Stalingradului şi reînhumare în Cimitirul de Onoare, Proces de importanţă naţională, cere bani din partea Guvernului. La stabilirea Bugetului pe 2016, ar trebui ca aceşti bani să fie repartizaţi Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor. Am serioase îndoieli că aşa se va întîmpla.”

Îndoielile mele se întemeiau pe ceea ce ştiam despre superficialitatea cu care guvernele postdecembriste au tratat cinstirea celor căzuţi pe cîmpul de luptă.

În cazul celor căzuţi în Campania din Est, superficialitatea devenea reticenţă şi din motivul că un raţionament de tip neobolşevic, folosit și sovietici, identifică pe cei morţi în imensitatea Rusiei cu participanţii la un război dus de Antonescu. Şi pentru că Ion Antonescu e un nume odios pentru cercuri internaționale neobolșevice interesate, politicienii români, ca de obicei pupători de papuc al Sultanilor succesivi din Istoria lumii, s-au grăbit să-i uite pe militarii morţi în Est.

Ce rost are – şi-au zis politicienii noştri – să ne batem capul cu o chestiune și așa riscantă?

De la îndoielile mele din noiembrie 2015 au trecut doi ani.

Deşi le-am mai ridicat în scris, de la MApN n-am primit nici un semn că Operaţiunea a continuat şi după 2015.

În septembrie 2017, graţie lui Florian Bichir, am aflat că pe 29 septembrie 2017 va avea loc la Rossoșka o ceremonie religioasă şi militară de reînhumare a 345 de militari români.

M-am pus imediat în mişcare pentru a putea participa şi eu ca jurnalist. Jurnalist într-o presă care, ca şi data trecută, a tratat cu fundul Ceremonia fie şi pentru că la Volgograd nu se poate face shopping.

La ceremonie am fost prezenți, dintre cei care dăm din gură cu condeiul, eu, Florian Bichir și tînărul istoric Ionuț Cojocaru.

Deși mai fusesem o dată, deşi drumul e greu, deşi de bani am făcut eu rost, am ţinut să merg şi anul acesta.

Am transmis de la Stalingrad trei corespondenţe.

În aceste corespondenţe notam cu plăcută surprindere că mă înșelasem în îndoielile mele. Procesul a continuat din 2015. În 2016 fuseseră reînhumați, într-o ceremonie fără larmă mediatică, alți 594 de militari români. Prin înhumarea celor 345 de acum, numărul celor reînhumaţi la Rossoșka se ridică la 1018.

Puţini, dacă ne gîndim la cei peste 100 000 de morţi la Stalingrad.

Mult, dacă ne gîndim la ceea ce nu se face de obicei în România.

Această iniţiativă a continuat graţie efortului depus de Ambasadorul României la Moscova, Vasile Soare, de secretarul general al MApN, Codrin Munteanu şi de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor.

De la Ceremonie au lipsit TVR şi Agerpress, instituțiile de presă care iau bani de la Buget ca să scrie și despre momente în care e implicat statul român. Am scris în corespondențele mele c-a lipsit şi corespondentul RRA la Moscova, Alexandru Beleavski. Mi-am dat seama, după aceea, c-am greşit. A fost, dar pentru că nu-l cunosc, am crezut c-a lipsit.

De la Ceremonie a lipsit trimisul Guvernului României.

Mult mai important – aşa cum am scris – Ceremonia s-a desfăşurat într-un cadru de ostilitate din partea ruşilor.

Două articole – unul chiar în Izvestia – au cerut ca spre deosebire de trecut să nu mai fie gardă de onoare de la ruşi.

Pe motiv că la Rossoșka e vorba de „fasciști români”.

La intrarea în Cimitirul Sovietic, unde delegaţia noastră a depus o coroană de flori, ne-au întîmpinat urmaşi ai ruşilor căzuţi la Stalingrad cu pancarte prin care protestau împotriva „fasciştilor români”.

Ambasadorul nostru la Moscova a fost hărțuit de echipe de la televiziunile din Volgograd pe tema „fasciștilor români”.

Pentru a nu amplifica ostilitatea, ai noştri au acceptat să se refere în discursurile lor la militarii români şi nu la eroii români.

Din cele ce-am scris pînă acum despre Procesul de esenţă patriotică al cinstirii celor morţi în Rusia s-a înţeles – cred – cît de dificilă e continuarea acestui Proces.

E nevoie de efort, de bani, de consecvență.

În orice moment, cei care răspund de Proces ar putea lăsa totul baltă.

Identificarea semnelor religioase lăsate de militarii români în Est – Cimitire de campanie, capele, biserici – e o Operaţiune care trebuie să capete dimensiunile unei politici de stat.

Nu de alta, dar politică de stat e la nemţi, la unguri, la slovaci, la finlandezi.

Am aflat de la Ambasadorul Vasile Soare și de la ONCE că se pune problema inaugurării unui cimitir precum cel de la Stalingrad la Apseronsk-Krasnodar, în Kuban, acolo unde românii au luptat alături de nemți.

Aici nemţii au deshumat şi reînhumat într-un cimitir de onoare – deja inaugurat – 200 000 de militari căzuţi.

Au făcut un cimitir şi slovacii.

Noi n-avem așa ceva.

Cu prilejul deshumării morților lor, nemţii au descoperit 150 de militari români. Aceştia stau în saci de plastic, într-o magazie, în aşteptarea momentului cînd noi vom face, în fine, Cimitirul.

Despre asta voi scrie însă altădată mai pe larg, mai ales că am și niște fotografii excepționale.

Mă aşteptam, aşadar, în aceste condiţii, ca presa din România, plecînd de la reușita care a fost noua reînhumare în cimitirul de la Rossoșka, să iniţieze o vastă campanie pentru ca România să se preocupe şi mai mult de cinstirea românilor căzuţi în Rusia.

Sunt atîtea de făcut!

Inaugurarea de noi cimitire de onoare.

Indentificarea locurilor unde am avut cimitire de campanie, capele, biserici.

Ridicarea de monumente unde au murit, în lagăre, prizonieri români.

Chiar dacă nici o instituţie de presă n-a catadicsit să dea bani pentru deplasarea la Stalingrad, mă aşteptam ca momentul din 29 septembrie 2017 să fie reflectat pe larg, salutat și folosit ca argument pentru încurajarea statului român să meargă mai departe și să facă mai mult.

Mă așteptam, de asemenea, ca presa noastră să polemizeze cu presa rusă în chestiunea „fasciștilor români”.

Spre stupoarea mea, o parte a presei noastre a declanșat o campanie de contestare a momentului din 29 septembrie 2017 pe motiv că osemintele militarilor noştri au fost îngropate în cutii de carton şi nu în sicrie de stejar.

O campanie în care am descoperit ușor metoda copy-paste, toate articolele fiind reproducerea unui text violent, căruia nu i-am dibuit originea.

Cine l-o fi livrat presei?

De mult n-am mai citit o asemenea neghiobie într-o presă a cărei minimă condiție e verificarea informațiilor.

O simplă documentare pe Internet ar fi arătat că practica internaţională e îngroparea în cutii de carton.

De ce?

Nu neapărat pentru că e mai puţin costisitor şi cere mai puţin spaţiu.

În cimitirul nemţesc, nemţii au reînhumat aproape 100  000 de militari căzuţi.

Spre deosebire de noi care am pus plăcuţe, nemţii au pus cuburi pe gropi comune însumînd fiecare sute de morţi.

Ce-ar fi fost să-i îngroape în sicrie de stejar?

Ar fi avut nevoie de tot terenul de la Rossoșka!

Să îngroapă în cutii de carton, pentru că semnificația reînhumării în Cimitirul de onoare stă în mutarea osemintelor de sub o șosea, de sub un club, de sub un parc, din locuri nemarcate, într-un loc marcat, un cimitir, unde cine vrea poate aprinde o lumînare.

N-a fost vorba chiar de o campanie de presă.

A fost vorba de o neghiobie, despre care nu pot spune, dacă a fost comandată sau a apărut din lipsă de profesionalism.

Spre stupoarea mea, ministrul Apărării, Mihai Fifor, a dat un Comunicat în care, luînd în serios prostia cu cutiile de carton, a anunțat c-a ordonat un control la ONCE.

Las la o parte că reacţia promptă a ministrului la cele scrise doar de o parte a presei noastre mi se pare ciudată.

Mihai Fifor n-a răspuns pînă acum unor întrebări legitime puse de întreaga presă, ca de exemplu, de ce trebuie să dea 3 miliarde de dolari pentru rachete Patriot?

N-a răspuns nici la întrebarea ce întîlniri secrete a avut el în călătoria recentă la Washington.

La articolele despre cum au fost îngropați militari noștri trebuia răspuns sec că aceasta e procedura internaţională.

Dacă o parte a presei critică Administrația Națională de Meteorologie c-a anunțat venirea iernii și nu a primăverii, ce trebuie să facă Guvernul? Să anunţe c-a dispus un control la ANM pentru a vedea de ce vine iarna şi nu primăvara?

De ce a pornit o parte a presei campania împotriva momentului de la Rossoșka?

De ce a răspuns așa Ministrul Apărării Naționale?

Un posibil răspuns ar fi:

Din neghiobie.

Pe mine mă interesează însă altceva.

Că un moment reuşit cu atîta bătaie de cap, împotriva a mii de dificultăţi, a ieşit terfelit în loc să iasă apreciat și prin asta încurajat.

Presa rusă, oricît s-ar fi străduit, n-ar fi reușit să înjure mai tare decît noi Ceremonia de la Rossoșka.

Efectele reacţiei MApN sînt catastrofale.

Nu numai că un moment de mare emoţie naţională a fost tîrît în flegma polemicii, dar mai mult, s-a încurajat astfel tendinţa de a nu mai da bani pentru continuarea Procesului de cinstire a militarilor români căzuți în Est.

Ce rost are să mai dai bani de la Buget cînd reînhumarea e prezentată ca o înjurătură la adresa memoriei celor căzuți?!

Mai degrabă acorzi bani pentru Zilele unui oraș PSD-ist, ca să dea din fund, contracost, starletele noastre.

În loc să ducă la o amplificare a Procesului de cinstire, campania de presă neghioabă și reacția, la fel de neghioabă, a ministrului Apărării, Mihai Fifor, riscă să oprească pentru totdeauna Procesul.

Şi astfel, sub măreaţa Guvernare PSD, osemintele militarilor români la Stalingrad au fost călcate în picioare pînă s-a ales praful din ele.

Rușii care-i insultă pe militarii români zicîndu-le fasciști, să doarmă liniștiți!

Neghiobia românească lucrează pentru ei!