Aproape că nu există spectacol de balet la Opera Naţională din Bucureşti din care să lipsească prim-balerinului Gigel Ungureanu. Dansează pe muzica lui Ceaikovski în "Frumoasa din pădurea adormită" şi "Spărgătorul de nuci", dar şi pe piese Radiohead, în spectacolul "Tango. Radio and Juliet", care i-a făcut pe tinerii bucureşteni să-şi amintească drumul spre Operă. Iar începând din această săptămână, Gigel va interpreta şi rolul principal din "Simfonia fantastică", după cinci ani în care rolul i-a aparţinut lui Răzvan Mazilu.

Gigel e un balerin împlinit. Are 35 de ani, îşi adoră meseria şi primeşte aplauze pe cea mai importantă scenă din ţară. La final de spectacole, când lumea îl aplaudă în picioare, pentru el nu mai contează niciunul din sacrificiile făcute de dragul baletului: nici că şi-a petrecut copilăria printre străini, într-un dormitor cu 40 de paturi, nici că n-a avut voie să joace fotbal, nici că mânca dimineaţa doar o felie amărâtă de pâine cu marmeladă, nici că, acum, când e unul din cei mai buni, n-are bani de unguente când îl iau durerile.

Performanţă cu bătaie

Gigel Ungureanu s-a născut şi a copilărit în Iaşi, până când, la 9 ani, părinţii au decis că ar fi spre binele lui să meargă la şcoala de balet din Cluj. Un prieten al tatălui, balerin, îi convinsese că o astfel de carieră i-ar asigura o viaţă frumoasă şi plimbări în lumea largă. A fost adevărat doar pe jumătate. La şcoala din Cluj, membrii comisiei s-au uitat lung la el şi au strâmbat din nas: era slăbănog, iar picioarele nu-i erau drepte. L-au acceptat totuşi, aşa că Gigel s-a trezit într-un dormitor uriaş, cu 40 de paturi, în internatul şcolii de balet.

Mâncarea era puţină şi proastă, profesorii severi, colegii mai mari, răi, aşa că după două săptămâni i-a sunat disperat pe părinţi să-l ia acasă. S-a întors în Iaşi, însă nu a durat mult până să-şi facă iar bagajele, pentru o ultimă încercare de a deveni balerin. De data aceasta i-a şi reuşit, în ciuda privaţiunilor şi a dorului de casă.

"Copilul meu, să nu mă faci de ruşine acolo!", i-a zis tata, iar vorbele astea i-au intrat bine în cap. Ştia că are de lucru. Se trezea dimineaţa la 6.30, mergea pe jos doi kilometri până la şcoala de balet, apoi la cursuri, iar la 6 seara, când ajungea în internat, se apuca de lecţii. A doua zi, de la capăt, şase zile pe săptămână. Printre cursuri şi balet, mai avea şi de spălat haine, cu apă şi săpun, aşa cum învăţase de la colegi. De copilărie nu mai avea vreme, mersul pe bicicletă nu-i era permis că-şi deforma genunchii, iar la fotbal nu avea voie că i se dezvolta prost musculatura. A fost muncitor, aşa că profesorii nu l-au altoit niciodată, aşa cum făceau cu elevii mai puturoşi.

"Ca în gimnastică, şi la balet se întâmpla ca elevii să fie loviţi şi forţaţi de profesorii mai severi. La exerciţiile de deschidere, la mobilitate se lăsa cu lacrimi şi plânsete. La fete, era mai greu. Toate ieşeau plânse din sală", îşi aminteşte el.

N-a luat bătaie de la profesori, însă a mai încasat-o de la băieţii mari din internat. "Era ca în armată. Cei mari îi băteau pe cei mici şi îi puneau să le spele hainele".

Din 45 de colegi cu care începuse studiul, au ajuns până la capăt doar 15. Restul, fie au fost trimişi acasă de profesori pentru că nu progresau, fie au renunţat pentru că le era prea greu.

Recrutaţi din orfelinate şi din familii nevoiaşe

Gigel spune că şcolile de balet erau pline în trecut de copii săraci. "Se mergea în şcolile de la ţară şi în orfelinate şi se recrutau copii. Fiind din familie sărace, nu aveau altă soluţie decât să muncească, nu aveau alte oportunităţi. Tocmai din cauza aceasta, este o meserie pentru cei care ştiu ce înseamnă greul".

Astăzi, Gigel lucrează patru ore dimineaţa, două seara, şi e liber doar o zi pe săptămână. Are un salariu de 2.000 de lei, iar soţia lui, tot balerină, nu aduce mai mult acasă. În 2005, a avut o experienţă care i-a arătat şi cum e viaţa cu bani. A lucrat ca dansator pe nava de croazieră Queen Mary 2, şi câştiga 2.000 de dolari pe lună. "Dansul pe vapor e o prostituţie a baletului", a fost concluzia lui şi s-a întors la artă.

<iframe width="633" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/xkX81r_z_2o" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>

PUNCT ŞI DE LA CAPĂT

"Când ai emoţii care te dărâmă, e timpul să pleci"

Cariera de balerin se încheie înainte de 40 de ani. Celor mai mulţi le e greu să zică "stop" şi să se despartă definitiv de scenă.

Ai 35 de ani. Cât timp vei mai dansa?
La 38, 39, e gata. Apoi, voi fi probabil maestru de balet, maestru de studii ori profesor la şcoală. Nu e exclus nici să merg în străinătate. Profesorii preferă să meargă la şcoli private, să le predea celor care fac balet din hobby, decât să stea aici, unde au elevi buni, dar salarii de nimic.

Cum realizezi când e timpul să te retragi?
Se vede când eşti terminat. Unii dansează până la 45 de ani şi nu vor să termine, au impresia că încă mai pot. Pur şi simplu nu se pot opri. Când o să simt că nu mai pot şi că ceea ce fac nu mai merge, mă opresc. Semnele sunt destul de clare atunci: se văd în elementele pe care le execuţi, în forţa pe care o ai în scenă, plus că începi să ai anumite reacţii ciudate şi anormale care se repetă la fiecare spectacol, nişte emoţii ciudate care te dărâmă. Atunci te apucă depresia. Nu vreau să mă gândesc la momentul acela, mai am câţiva ani de dansat şi vreau să profit de ei.

Mai există tineri atât de pasionaţi de balet în România?
Cei mai buni nu stau în ţară, pentru că noi nu avem banii necesari să îi ţinem. Pleacă de mici cu burse şi nu se mai întorc. Viitorul e sumbru pentru dansul românesc. Sunt bani puţini pentru câtă muncă depunem. Noi suntem ca pensionarii, avem nevoie de medicamente şi de unguente pentru dureri. Când vezi un balerin trist pe scenă, înseamnă că nu a avut bani de unguent.