Este clar că Partidul Comunist Român nu ar fi reuşit acapararea puterii totale fără sprijinul direct al sovieticilor. Instalarea guvernului Groza, falsificarea grosolană a alegerilor din 19 noiembrie 1946, eliminarea naţional-liberalilor şi, mai ales, a naţional-ţărăniştilor din spaţiul public, abdicarea forțată a Regelui Mihai din 30 decembrie 1947 nu ar fi fost posibile fără suportul moral și concret al Uniunii Sovietice.

 Astfel că la începutul anului 1948, Partidul Comunist Român avea puterea în România, dar nu avea şi legitimitatea necesară în faţa cetăţenilor. Erau normale uzitarea forţei, vânarea indezirabililor politici, blocarea oricărei tentative de opoziţie. Totuşi, propaganda a încercat să construiască un discurs al înnoirii, al muncii care nu va mai fi exploatată în folosul unora, ci va crea oportunităţi pentru toţi cetăţenii. O lume justă, dreaptă, profund incompatibilă cu decadența, anchilozarea morală și injustiția socială caracteristice, în viziunea dogmatică a comuniștilor, societății „burghezo-moșierești”.

Naționalizarea din 1948

Unul dintre cele mai cunoscute proiecte ale regimului – un simbol al noii stări de fapt – a fost Canalul Dunăre- Marea Neagră. La şedinţa Biroului Politic din 25 mai 1949 s-a decis începerea lucrărilor la Canal. Membrii Biroului, prin vocea lui Chivu Stoica, şi-au dat seama că „lucrarea are o importanţă istorică şi practic construirea socialismului se face prin construcţii de asemenea anvergură, care schimbă nu numai înfăţişarea economică a regiunii, dar şi mentalitatea oamenilor, pentru că acest şantier va fi un laborator unde se vor crea cadre” 1. Totuşi, se pare că decizia construirii Canalului nu a aparţinut PMR-ului, ci lui Iosif Stalin. Conform mărturiei fostului șef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, liderul comunist a fost la Moscova pentru a discuta despre viitoarea colaborare sovieto-română în contextul naționalizării din 11 iunie 1948. La un moment dat, Stalin i-ar fi prezentat harta cu traseul exact al Canalului. Obiecţiile formulate de Dej au fost respinse, Stalin promiţând că va oferi României tot ajutorul de care are nevoie. În acest mod „s-a întors delegaţia română de la Moscova împroprietărită cu o hartă pe care era trasat drumul viitorului canal Dunăre- Marea Neagră.

„Opera de construire a socialismului”

Presa scrisă şi radio-ul au făcut cunoscut ţării, poporului român, vestea cea mare, fericirea ce a căzut pe capul nostru, fără să se spună, bineînţeles, a cui fusese ideea genială. Pentru a se masca acest adevăr și pentru a se da proiectului un caracter național a fost adoptată și o hotărâre a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în acest sens”2. Hotărârea respectivă arăta faptul că raportul prezentat de Gheorghiu-Dej a fost aprobat, „considerând că această mare lucrare face parte din opera de construire a socialismului în ţara noastră.”3

Forța de muncă: militari și deținuți politici

Construcţia propriu-zisă a început în a doua jumătate a anului 1949. A fost înfiinţată şi Direcţia Generală a Lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră, condusă de Gheorghe Hossu. Însă, așa cum era de așteptat, un asemenea proiect grandios a creat multiple probleme. Cea mai mare era lipsa forței de muncă calificată. Numărul specialiştilor trimişi din Uniunea Sovietică nu era suficient. De asemenea, mâna de lucru sezonieră ducea la apariţia unui deficit din acest punct de vedere în anotimpul rece. Aceeaşi mână de lucru sezonieră afecta şi planul de producţie, muncitorii plecând după câteva zile sau săptămâni „fără să întrebe”. Din această cauză, utilajele – atunci când soseau, de multe ori livrarea se făcea cu întârziere sau în număr limitat – nu puteau fi folosite.

Campanii de „lămurire” în toată țara

Pentru a rezolva o parte a problemei au fost aduşi pe şantier militari şi deţinuţi politici, fie că vorbim de cei administrativi sau de drept comun. Condițiile dificile și salariile mici îngreunau procesul de mobilizare și recrutare a muncitorilor. S-a început o campanie de „lămurire” în toată țara. Oamenii trebuiau să înţeleagă că nu este vorba despre „o lucrare tehnică oarecare (...) Este o treabă, în primul rând, politico-tehnică, nu tehnico-politică”. Aspectul politic era relevant, un eventual insucces fiind considerat o dovadă de slăbiciune. Întreaga populaţie „trebuie să consimtă să facă acest sacrificiu, fiindcă noi nu scoatem bani din moşii, ci de la întregul popor” 4 .

Schema trasată presei

Un raport din 1949 prezintă principalele acţiuni ale acestui plan „de stimulare a producţiei.” Pilonii erau presa, radio-ul, cinematograful şi teatrul. Sarcina trasată presei era de a difuza „realizările cele mai deosebite sau care cheamă la combaterea marilor neajunsuri sau a rupturilor ivite”. De cealaltă parte, radio-ul, cinematograful și teatrul aveau rolul de a lămuri „prin reprezentanții lor problemele lucrării” și de a „scoate în evidență pe cei mai buni ți pe cei mai răi. De asemenea, trebuiesc atraşi în lupta pentru realizarea planului de producţie scriitorii, poeţii şi compozitorii, care vor compune noi opere consacrate temelor construcţiei canalului, care vor arăta în operele lor pe cei mai buni oameni ai construcţiei şi care vor compune opere ce zugrăvesc lirica şi eroismul muncii de la construcţia canalului”5.

Metoda stahanovistă: cine depășea norma, apărea la gazeta de perete

Un alt element-cheie, pe lângă propaganda vizuală sau scrisă, era agitatorul aflat pe teren. Crearea unui „climat pro-Canal” în toate judeţele şi, mai ales, în regiunea Constanţa era esenţială. Era nevoie de stimularea mândriei, de conştientizarea privilegiului de a participa la un asemenea proiect, recrutarea „să se facă într- o asemenea atmosferă încât oamenii să ceară singuri să plece să lucreze pe şantier”6. Altă metodă era cea stahanovistă. Atunci când un muncitor depășea norma stabilită, gazetele de perete și nu numai popularizau reușita în consecință. De exemplu, în „cadrul întrecerilor în cinstea aniversării marelui Stalin, pe șantierul Poarta Albă, zidarul Dumitru N. Dumitru a depășit norma cu 700%”7. Sau „minerii de la Cariera Ovidiu şi-au îndeplinit cu cinste angajamentale luate (...) echipa lui Iacob Grigore” realizând 190%”8.

FOTO: Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost inaugurat de Nicolae Ceaușescu în 26 mai 1984

Prostituatele și vagabonzii

Îndemnuri asemănătoare oferea şi Gheorghe Gheorghiu- Dej brigadei de partid plecată la Canal în martie 1950. La instructaj i-a avertizat să nu piardă din vedere faptul că „noi nu facem numai un Canal, acolo trebuie să construim odată cu acest Canal şi omul, pregătit din punct de vedere politic să iasă agitator, propagandist bun, să iasă organizator bun (...) cu pregătire profesională, cu calificare tehnică înaltă”. Asta în contrast cu unii care se deplasează pe şantier şi „n-au nimic comun cu Canalul – prostituate, vagabonzi, elemente lumpenproletare, care pot să îmbolnăvească masele”9.

FOTO:Iosif Vissarionovici Stalin

Țapi ispășitori pentru rezultatele modeste

În ciuda tuturor acestor eforturi, rezultatele erau modeste. Subfinanțarea, lipsa specialiștilor, a muncitorilor și materialelor necesare își spuneau cuvântul. Astfel că trebuia găsit un vinovat. Cum Partidul era infailibil, responsabili de eşec nu puteau fi decât „duşmanii clasei muncitoare” şi „sabotorii.” Încă din 1950, Vasile Luca exprima nevoia de a curăţa „Partidul de elementele duşmănoase de la Canal”.

„Elemente străine de clasă, cu sentimente dușmănoase”

Doi ani mai târziu – august 1952 – începea procesul „bandei de sabotori şi diversionişti”. Au fost puse sub acuzare 10 persoane, o parte infimă din totalul victimelor produse de acest adevărat șantier al morții. Acestea – „elemente străine de clasă, cu sentimente duşmănoase” – au reuşit cumva să înşele vigilenţa autorităţilor represive şi să se infiltreze „în posturile de conducere ale Direcţiei Generale a Canalului Dunăre-Marea Neagră”, desfăşurând „o intensă activitate de subminare”.

Vinovații fără vină au fost judecați

Neavând aderenţă în rândul maselor, suspecţii şi-au pus „întreaga lor speranţă pe imperialiştii americano-englezi, cu ajutorul cărora ei sperau să restaureze regimul burghezo-moşieresc şi contau să-şi recapete moşiile şi fabricile naţionalizate”. Mai mult decât atât, „ei nu s-au mărginit numai la sabotaje şi diversiuni, ci au difuzat în mijlocul populaţiei zvonuri provocatoare şi calomnioase la adresa regimului de democraţie populară, au susţinut psihoza războinică răspândită de imperialiştii americani şi au dus propagandă pentru un nou război”10. Evident, în faţa unor asemenea alegaţii „zdrobitoare”, cei judecaţi şi-au recunoscut vina. Astfel că „zdrobirea (...) cuibului de năpârci înveninate” a reprezentat o formalitate pentru Tribunal Militar. Iniţial, cinci au fost condamnaţi la moarte, doi la muncă silnică pe viaţă, doi la 25 de ani, iar unul la 20 de ani. După recurs, sentinţa a fost comutată pentru doi dintre cei cinci condamnaţi la moarte în muncă silnică pe viaţă. Ceilalţi au fost executaţi. Un an mai târziu – iulie 1953 – lucrările au fost întrerupte. Vor fi reluate în 1976. Inaugurarea Canalului a avut loc în data de 26 mai 1984, la 35 de ani de la publicarea deciziei, în prezenţa lui Nicolae Ceauşescu.