N-am avut niciodată onoarea de a sta la un pahar de vin cu Gheorghe Dinică, dar am fost martor mut la multe din peripeţiile sale bahice.

Sunt depozitarul mai multor amintiri şi povestiri care n-ar trebui să rămână doar în mintea mea. Mă rog, eram reporter pe „Viaţă mondenă” la Evenimentul zilei pe timpul când acest concept publicistic abia intrase în presa noastră. Primul contact cu nea Gigi l-am avut în primăvara lu’ , 93, în restaurantul „La Premiera”, din spatele Teatrului Naţional Bucureşti. Localul era deţinut de un stomatolog ardelean, emigrat în Germania, cam homosexual de fel, şi reîntors în ţară să facă bani pe timpul când fiscalitatea era o glumă proastă. Eu vânam vipuri, să-mi fac ştirile pentru care eram plătit. Un fel de paparazzi din precambrianul presei moderne autohtone. Chit că nu făceam eu poze, ci doar ştiri.

 

Un reporter de „rahat”

Bine, la o masă era nea Gigi cu Maia Morgenstern, Mircea Rusu şi alţi câţiva actori de la TNB. Erau după spectacol şi Dinică îl imita magistral pe De Niro în rolul din „Once upon a time in America”.

L-am ascultat, fascinat, şi m-am dus la el: „Bună seara, maestre! Sunt Mihnea-Petru Pârvu de la EVZ. Aş vrea să vă iau o scurtă declaraţie. Îmi permiteţi?”. Gigantul s-a uitat cu milă la mine şi mi-a spus: „Cine eşti tu, bă?”. Eu repet ca papagalu’. Dinică insistă: „Ce eşti tu, bă?”. „Reporter”, zic. „Ce eşti?”, io iar spun placa. La care, nea Gigi decretează: „Eşti un rahat!”.

Avea dreptate. Eram un puşti care voia imposibilul. Un interviu luat noaptea, la cârciumă, unui monstru sacru al teatrului şi cinematografiei noastre. Care, pe deasupra era şi beat mangă. El, nu eu. De atunci mi-am zis să nu scriu niciodată, la ziar, despre Gheorghe Dinică, indiferent ce aş fi văzut. Şi aşa am făcut.

 

„Dacă nu știi unde stau ești un incult!”

Altădată, intru în crâşmă şi aud un muget. Îl întreb pe patron ce se întâmplă. Ăla, culant, îmi zice că Dinică exersează Lili Marlene cu fratele lu’ Johnny Răducanu, care era pianistul de atmosferă al localului. Fondul sonor era ca al unui buhai la rut. Deranj mare, da’ lumea se amuza. La plecare, doi ospătari l-au dus la un taxi. Nu stătea departe. Avea o garsonieră pe Magheru. Şoferul îl întreabă: „Unde vă duc, maestre?”. La care Dinică, sec: „Acasă!”. Ăla, nedumerit: „Unde staţi?”. Şi nea Gigi, magistral: „Dacă nu ştii unde stau înseamnă că eşti un incult!”.

 

Un șpriț de 1.000.000 de lei

După premiera din „Cel mai iubit dintre pământeni”, film sponsorizat de trustul Expres, adică şi de ziarul nostru, ne trimite Ion Cristoiu pe ăia care n-aveam treabă să luăm declaraţii de la toţi actorii. Io mă nimeresc la Dinică. Actorii luaseră un premiu de 1.000.000 de lei. Sumă colosală pe atunci. Îl întreb: „Ce faceţi cu banii, maestre?”. Se uită la mine, peste ochelari şi-mi zice: „Mă duc să beau un şpriţ!”.

Câteva ore mai târziu l-am găsit la cabaretul de la Teatrul-Casino Victoria. Eu stăteam de vorbă cu Ştefan Iordache, la balcon. Jos erau, la o masă, Traian Băsescu, Elena Cârstea, Marcel Puşcaş, fostul nostru coleg de la EVZ, în prezent om de fotbal, Daniel Stanciu şi George Stanca. Cum vorbeam eu, în întuneric, că era în plin spectacol, mă prind că unu’ în patru labe mă trăgea de nădragi. Când s-a aprins lumina am văzut cine era. Chiar el. N-am scris nimic atunci. Cum aş fi putut?

 

„E petrosin. E bun!”

Iar Dumitru Rucăreanu, în ultimul său interviu, pe care mi l-a dat mie, pentru Evenimentul zilei, mi-a povestit două faze antologice. Prima petrecută la el acasă. Rucăreanu avea un băiat de casă. Săptămânal, cercul lor de mari actori făcea câte o agapă la Rucăreanu. Ăsta îi spune băiatului să aducă vinul dintr-o damigeană şi-i explică de unde s-o ia, din cămară. Ăla încurcă borcanele şi aduce alta. Îi tornă lu’ nea Dinică în pahar. Nea Gigi bea şi decretează: „E Petrosin. E bun!”. Faza a doua s-a întâmplat la defuncta crâșmă boemă Şarpele Roşu. Erau după o filmare. Printre cei prezenţi şi Colea Răutu printre alţi mari actori. Dinică se pileşte şi începe să-i înjure pe toţi, cu discernământ, de mamă, tată, neam şi te mai miri ce. Când ajunge la Colea Răutu o ia: „Şi tu, muscalule, băga-mi-aş şi făceaţi-aş”. Venerabilul Colea Răutu nu prea avea el simţul umorului. Jap, jap, două palme şi nea Gigi amuţeşte toată noaptea. A doua seară, aceeaşi trupă. Bancuri, poante, veselie. Dinică, mut. Colea Răutu îl ia blând: „Gigi, da’ ce-ai păţit?”. La care Dinică, magistral, i-o dă la ficat: „Nu vorbesc cu tine. Că baţi beţivii!”.

„O ţarămică! Patru mese!”. Amintiri din burta „ŞARPELUI  ROȘU”

Asta a fost zicerea cu care Gheorghe Dinică l-a inspirat pe scenaristul din „Filantropica”. În film a apărut puţin schimbată dar la fel de savuroasă: „O ţară mică. Mese puţine!”. Da’ pentru că am fost de faţă la naşterea ei, să povestesc io cum a fost. Prin , 93-’95, eram unul dintre vizitatorii fideli ai fostei celebrei cârciumi „Şarpele Roşu”, de pe lângă Piaţa Galaţi, din Bucureşti. Patron era un fost revoluţionar, Dan Niculescu, zis „Şarpele”. Cârciuma avea fix nouă mese şi singurii ţigani care aveau voie să intre în local erau lăutarii. Cam segregaţionist „Şarpele”, Dumnezeu să-l ierte – că a murit acu’ câţiva ani – da’ nu era o idee chiar curioasă.

Odată chiar a tras cu puşca în tavan ca să scoată afară câţiva clienţi cu ghiuluri pe fiecare deget şi lanţuri de aur groase pe cefele lor late. Busturile lui Lenin, Ceauşescu şi Marx erau ornamente, pe uşa de la budă scria „Secretar B.O.B”, iar deasupra era o lozincă mobilizatoare: „Să facem totul!”. Ziua era tristeţe mare acolo, da’ noaptea devenea un Pantheon. Ştefan Bănică, Dumitru Rucăreanu, Ştefan Iordache, Şerban Ionescu, Gheorghe Mihăiţă, Colea Răutu, Dorel Vişan, Nicu Constantin, Stelian Nistor, Nuţu Cârmâzan şi mulţi alţi artişti celebri obinuiau să se facă muci în bodega lu’ nea Dan. Eu cu echipa mea de la EVZ, de pe noapte, nu prea obişnuiam să plătim, că ne cinstea patronu’, că scriam de bisnisul lui. Şi, slavă Domnului, aveam ce scrie. Şi ce bea.

Burta „Şarpelui” era mereu plină

Într-o noapte, pe la două dimineaţa, aterizăm noi în „Şarpele Roşu”. Acolo mâncarea însemna numai grătare şi erau mereu proaspete, chit că Dan Niculescu nu avea nici măcar un frigider pentru cărnuri. Vizavi era un butic nonstop care vindea şi cefe de porc, mititei, muşchi de viă, mă rog, deale parlagiilor.

Când voia vreunul de haleală, un ospătar trecea strada, lua cele trebuincioase şi asta era totu’. Practic, nea Dan vindea pe acte doar băutură, ţigări şi murături, că alea le punea el personal.

În fine, băgăm noi la „ghiozdan” ceva cârnăţăraie şi trosnim fo trei-patru sticle de Galbenă de Odobeşti, că eram tineri şi tâmpiţi, dacă beam vin dulce. La o masă, singur, se drojdea nea Gigi, Adică Gheorghe Dinică. N-am fost niciodată convivul său, da’ am asistat la multe din reprezentaţiile sale bahice şi post-bahice.

Nelu Ploieşteanu era încă necunoscut pe vremea aia şi la putere printre lăutari era Mitiţă, un ţigan chior şi plângăcios, cu patru puradei acasă – de care se plângea mereu că-s bolnavi, doar-doar să îi dai ceva - care era şi taragotist, şi oboist, şi viorist şi basist şi gurist. Cre’ că cânta şi la lingură de lemn.

 

Istoria unei replici celebre

Într-o pauză a „Filarmonicii Şarpele Roşu” - că aşa se numea taraful – se ridică nea Gigi într-un cot şi numără mesele ocupate. La una eram noi, adică eu cu Bogdan „Păsărică” Atanasiu, acu’ bancher şi fotoreporterul Cătălin Luţu – printre altele şi şahist de forţă, în present șofer de cursă lungă - la a doua el, la a treia „Şarpele” însuşi, şi încă una, nu mai ştiu cu ce locatari. Cu toţii ne uitam la Dinică simţind că urmează ceva memorabil. Şi vine. Cu voce tare, nea Gigi decretează: „O ţară mică! Patru mese!”. Ne-am spart de râs. Aceasta este adevărata poveste a replicii intrate deja în folclor. Probabil că, în timp, a mai lucrat ceva la ea şi a îmbunătăţit-o.