GEORGESCU: "În timp ce Iugoslavia se fărâmiţează în continuare, ca un biscuit căzut pe podeaua unei cantine, în noi toţi există un sârb şi un albanez care se luptă".
Spre deosebire însă de războiul adevărat, purtat pe criterii etnice în Kosovo, conflictul nostru interior nu durează mult. Alegem rapid o tabără şi ignorăm total argumentele celeilalte, mod de gândire perfect normal într-o ţară în care, dacă nu eşti cu Băsescu, trebuie să fii cu Tăriceanu şi invers.
Românii care sprijină necondiţionat cauza sârbă uită că au conaţionali peste graniţa de sud-vest care sunt denumiţi „vlahi“ şi nu au dreptul la educaţie în limba maternă. Sau că România însăşi a apărut pe hartă pentru că, la un moment dat, cei 90 la sută care vorbeau aceeaşi limbă au primit dreptul de a deveni un stat.
Ceilalţi uită că nimeni, niciodată, nu a putut (sau nu a vrut) să explice până unde merg aceste generoase principii ale autodeterminării şi independenţei. Kosovo era, din 1999, sub autoritatea ONU. După eşecul negocierilor privind statutul zonei, purtate între guvernul sârb şi cel provizoriu kosovar, acesta din urmă a declarat unilateral independenţa provinciei. Ca girant, ONU trebuia să procedeze asemenea judecătorului care nu le permite juraţilor să părăsească sala deliberării până când n-au căzut toţi de acord.
În câteva ore însă, cele mai importante ţări din UE au recunoscut oficial noul stat. La fel de promptă ar fi reacţia Germaniei dacă importanta minoritate turcă din această ţară ar cere aceleaşi drepturi ca albanezii din Kosovo? Sau a Franţei, în cazul maghrebienilor? Cum se face că Marea Britanie a recunoscut rapid noul stat, dar a refuzat mereu categoric, în ciuda miilor de victime, independenţa Irlandei de Nord? Problema nu s-a rezolvat, pentru că nu se rezolvă aşa. În locul unei minorităţi albaneze pe un teritoriu sârbesc avem acum o minoritate sârbă pe un teritoriu albanez. Vor avea noii minoritari dreptul la autodeterminare şi la crearea unui stat suveran recognoscibil pe loc de marile puteri? Puţin probabil.
Cert e că, pentru a câta oară, cutia Pandorei e redeschisă în Balcani. Ies din nou la iveală lăcomia, vanitatea, calomnia, minciuna, invidia şi violenţa, în timp ce speranţa dârdâie de frică înăuntru. Ce contează? Important e să faci, asemenea zeilor din Olimp, astfel încât cutia să fie deschisă cât mai departe de casa ta. (Articolul dezvoltat poate fi citit pe http://www.adriangeorgescu.ro/)
Recomandările noastre
