Starea sportului românesc este de plâns. Ne lamentăm prin pasarea vinii pe orice și oricine. Singura speranță care moare ultima este în copii și juniori.

E firesc să nu ne mai aparținem după toate cele întâmplate în ultimii 31 de ani. Nutrim la podiumuri, drapele arborate și victorii prin perspectiva tinerilor. Am avut trecut, n-avem prezent și credem că vom avea un viitor, cât de cât. 

Curmarea visurilor încă din fașă 

Doar că planurile și visurile ne sunt curmate încă din fașă. Logica acestei afirmații este simplă doar dacă privim felul în care se derulează lucrurile în această frumoasă activitate. Cu infrastructura la pământ, cu antrenori slab pregătiți și lipsiți de pasiune, cu competiții descurajante, fără sport școlar și cu 30% dintre tineri scutiți la orele de sport din școli avem imaginea viitorului. Acesta arată sumbru. Ieșirile din peisaj întru performanță ale unora sunt excepțiile care întăresc regula.

Cei mai slabi din Europa

 Avem în România, la această oră, 250.000 de sportivi legitimați. Dintre aceștia, peste 150.000 sunt copii și juniori. Vorbesc de toate disciplinele posibile. Cifra este aproximativă pentru că onor MTS, care oferă Certificatul de Identitate Sportivă cluburilor, n-a fost în stare nici până azi să facă un recensământ măcar aproximativ. El există în toate țările UE.  Numărul este infim și raportat la populația țării avem doar 1,2 % practicanți comparativ cu țările vest-europene cum ar fi Franța, Italia, Germania, Spania, care au 25% din populație legitimată și practicantă efectiv. Germania are, de pildă, peste 25.000 de cluburi de fotbal, iar noi nu depășim 2000. Dar nu trebuie să mergem atât de departe. Poate ar trebui să aruncăm o privire în minunata Islanda, o țară foarte mică, doar 330.000 de locuitori, din care 7% practică fotbalul. Din aceste câteva cifre declarate public ne dăm cu ușurință seama că suntem la coada Europei în privința practicanților de sport. Și-atunci, dacă masă de sportivi n-avem, apetitul pentru banala și necesara mișcare nu este în ADN-ul nației, de unde pretenții de performanță?

Modelul soviectic este singurul performant 

   Mai scoatem capul în lume, ridicând la Jocurile olimpice, Mondiale sau Europene câte o medalie doar în sporturile individuale în care, de obicei, pregătirea sportivilor se face în mod centralizat sau semicentralizat, desigur pe vechiul model sovietic. Asta înseamnă că acest mod de abordare și de lucru este singura “pastilă” eficientă în România pentru obținerea unor medalii.

  Bineînțeles că „înțelepții” tineri antrenori, din comoditate și lipsă de fonduri, au aversiune față de o astfel de abordare. Se spune că tinerii noștri sportivi nu trebuie să fie constrânși, dorința de performanță să fie liber consimțită, și nu impusă. E adevărat. Ăsta ar fi idealul, doar că marii campioni ai planetei, indiferent de disciplina sportivă, au avut întotdeauna și oriunde un regim cazon. Formarea, dezvoltarea și pregătirea lor nu diferă cu nimic de cea a unor soldați. Cele mai bune exemple sunt cele din sporturi ca gimnastica și canotajul. Doar aici mai găsim o pregătire centralizată și, nu întâmplător, doar aici obținem încă și ceva medalii. Oricum, nici la aceste discipline nu mai e ce-a fost. De aici și concluzia că românului îi place facilul: să se miște, dar nu prea, să ciupească ceva fără efort. Nu vreau să-mi imaginez tinerii români pe un eventual câmp de luptă, într-un teatru de război. Doamne, ferește! Dar ca și cum toate acestea n-ar fi un mare motiv de îngrijorare, colac peste pupăză, ne-a mai năpădit și Covidul. De un an și jumătate s-au suspendat competițiile pentru juniori. Măsurile luate au fost, într-adevăr, la nivel planetar. Nu înțelege nimeni cum de ai noștri tineri pot sta la mare și la munte, în mall-uri și mijloace de transport înghesuiți unul într-altul, la cozi interminabile, dar nu pot participa în competiții în care le revine o suprafață de să zicem 100 mp/ființă umană. Comparativ, din nou, cu statele UE, România are cel mai mult de pierdut pentru că fondul inițial al problemei și anume masa de practicanți ai sportului este incomparabil mai mică și numeric, și raportat la populație decât în alte țări. Ce pretenții de reușită putem avea într-un viitor apropiat și chiar îndepărtat?

Competițiile sunt necesare ca extemporalul sau teza

Imaginați-vă la fotbal, de pildă, că generațiile care au azi între 10 și 19 ani nu au competiții. Adicătelea nu joacă fotbal. Poate că inexistența lor ar putea fi compensată, ca metodă de pregătire, cu un număr sporit de ore de antrenament. Statisticile spun că pentru a performa, indiferent de domeniu, unui tânăr îi trebuie minimum 3 ore de antrenament zilnic. Poate fi vorba de pian, balet, canto sau matematică. La mai toate disciplinele practicate în România, copiii nu se mișcă mai mult de o oră pe zi, și nici aceasta n-o fac frecvent și ciclic. Meciurile nu sunt altceva decât niște teste care să ofere imaginea nivelului de pregătire. Exact ca extemporalul sau teza la școală. Dacă în învățământ acestea există chiar și online, în sportul românesc ele lipsesc cu desăvârșire. 

Admitere la facultate fără medii și fără BAC? 

Timpul tace și trece. Peste tinerii de 16-17 ani a mai trecut un an și jumătate fără extemporalele numite meciuri. Peste puțin timp vor termina liceul fotbalului, la juniori, și vor dori să dea la facultate în Liga a II-a sau chiar la L1. E ca și cum în învățământul superior ai putea fi admis fără medii în liceu și fără BAC! Situația e identică și comparația elocventă.

Pe ce criterii vor fi aceștia absorbiți de masa puținilor fotbaliști profesioniști? Cum vor răspunde tinerii noștri cerințelor și rigorilor mai aspre ale unor confruntări naționale și, mai ales, internaționale? E clar că le va fi greu, dacă nu imposibil. Nivelul este, oricum, extrem, extrem de scăzut. E foarte posibil ca tinerii de azi, profesioniștii de mâine, să adâncească acest marasm. Până una, alta, ne jucăm de-a sportul care ușor, ușor se va banaliza, se va bagateliza, stârnind hohote de râs și compătimire pe toate arenele lumii.