Andrew Wilson, analist al Consiliului European pentru Relaţii Externe (ECFR), un think-tank finanţat de George Soros care produce periodic analize de interes strategic pentru statele comunitare, face o radiografie completă disputei dintre Ucraina şi Rusia care a secretat actuala criză a gazelor din estul european. Ameninţarea “închiderii robinetului” şi sistarea livrărilor energetice pe filiera rusească sunt ameninţările constante, aproape ritualice, ale fiecărui început de an în Europa, remarcă Andrew Wilson.
Analistul crede că tocmai ciclicitatea acestei probleme poate produce primele concluzii. În primul rând, nimic nu se va schimba atâta timp cât actorii implicaţi nu-şi modifică optica îngustă.
“Soluţiile” din fiecare an ale crizei gazelor nu fac decât să amâne la nesfârşit recurenţa procesului. În al doilea rând, actuala criză energetică indică cu precizie impasul politicii ucrainiene, incapabilă să gestioneze aceleaşi tactici ruseşti dintotdeauna. În al treilea rând, nu trebuie scos din ecuaţie aspectul decisiv: toate “ciocnirile” de acest gen au fost şi vor rămane, în continuare, artificiale.
Tom şi Jerry, în producţie sovietică Disputa Ucraina-Rusia vine de departe. Ea reproduce acelaşi scenariu de aproape două decenii, din 1991, când căderea URSS-ului a lăsat în urmă ruinele unor teritorii profund divizate şi, paradoxal, dependente unele de altele. Relaţia dintre Moscova si Kiev nu e niciodată, deşi pare, unilaterală. În mod cert, Ucraina, o ţară sprijinită pe mamuţi industriali, are nevoie de gazul rusesc.
Cu o populaţie de doar 46 de milioane de locuitori, vecinul României de la nord este al şaptelea consumator mondial de gaz, “arzând” peste 80 de miliarde de metri cubi pe an. Asta în condiţiile în care producţia internă reuşeşte să satisfacă doar un sfert din necesarul indicat anterior (deşi se pare că Ucraina are rezerve importante de gaz, o serie de scandaluri legate de licenţele de exploatare au împiedicat investiţiile majore în sectorul energetic. Ca peste tot în spaţiul ex-sovietic, toate legăturile duc la reţelele mafiote, interesate să menţină dependenţa de gazul rusesc).
Asta este însă doar o jumătate a poveştii. Capitolele finale inversează puţin relaţia de dependenţă. Puternica Rusie are, la rândul ei, nevoie de culoarul de tranzit al conductelor ucrainiene. Până la finalizarea unor noi conducte (două sunt în fază de proiect la ora actuală), Moscova nu are altă alternativă către piaţa occidentală, clientul “favorit” al Kremlinului.
PENTRU UN PUMN DE DOLARI Ecuaţii fără necunoscute, dar cu o variabilă: preţul Planurile viitorului depind în mare măsură de stabilitatea de pe scena politică de la Kiev. În 2006, Moscova s-a folosit de criza gazelor pentru a-şi promova candidaţii favoriţi la alegerile parlamentare din Ucraina. În 2009 însă, criza financiară mondială a modificat complet parametrii. Gazprom-ul are, pur şi simplu, nevoie de bani, fiind, la rândul său, dator cu 60 de miliarde de dolari.
Situaţia e cu atât mai dificilă pentru gigantul rus cu cât responsabilii companiei deja s-au angajat în achiziţionarea BelTransGas, conducta care trece prin Belarus văzută ca posibilă alternativă la cea ucrainiană. În condiţiile în care preţul gazului continuă să scadă pe piaţa mondială, Gazprom încearcă să mai reducă din diferenţa între preţul plătit pe mia de metri cubi de Europa Occidentală şi cel achitat de Ucraina.
Raportul este, la momentul actual, năucitor: 500 la 179.5 (în dolari). Nu în ultimul rând, compania rusească de gaz foloseşte criza pentru a promova Nord Stream-ul, conducta planificată să tranziteze Marea Baltică până în Germania.
SUBTERANE Interese mari la ruleta rusească Relaţia energetică dintre Rusia şi Ucraina ascunde un spectacol de zile mari în culise. Punctual, furnizarea de gaz între cele două ţări se face prin intermediari cu un prezent economic cel puţin dubios. Aşa a fost dintotdeauna în ciudata relaţie “Moscova-gaz-Kiev”. Itera în anii ’90, EuralTransGas în regimul Leonid Kucima sau RosUkrEnergo (un joint venture cu management “exotic”: oligarhul ucrainean Dimitri Firtash, “noul ţar al gazului” aşa cum l-a numit presa ucrainiană în 2007, “ajutat” de executivi ai Gazprom cu “bune relaţii la Kremlin”), astăzi.
Între ele, aceleaşi puncte comune: influenţe politice invizibile şi “fire” arbitrare în deciziile de stabilire a preţurilor. Scopul? Sute de milioane de dolari într-un joc de o importanţă strategică majoră. Interesant este că “datoriile” Ucrainei faţă de Rusia (de altfel şi motivul pentru care s-a sistat livrarea de gaz), cifrate la peste 600 de milioane de dolari, sunt de fapt datorii faţă de RosUkrEnergo. Iar responsabilii intermediarului încearcă prin orice mijloace să submineze poziţia guvernului Timoşenko.
Un indiciu: oricine urmăreşte campania mediatică a Gazprom din ultimele zile va observa că atacurile leagă direct “furtul ucrainian” de “guvernarea Timoşenko”, în timp ce “RosUkrEnergo” este mai degrabă o menţiune accidentală.
VICTIME COLATERALE Abator în estul european
Statele comunitare nu depind “doar” de gazul rusesc, ci şi de conductele care-l tranzitează, în condiţiile în care peste 80% din resursa energetică livrată de Rusia trece prin Ucraina. Drept consecinţă, orice dispută între cele două ţări afectează direct proporţional şi Uniunea Europeană.
Astăzi, 11 ţări au anunţat că nu mai primesc deloc gaz rusesc, prin Ucraina: România, Republica Cehă, Slovacia, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Grecia, Ungaria, Macedonia, Serbia şi Austria. Efectele se fac simţite însă şi mai spre vest: Italia a anunţat că primeşte doar 10% din volumul stabilit.
În tot acest timp, Moscova şi Kiev se acuză reciproc de sistarea livrărilor. Gazprom-ul a anunţat că singura responsabilă este Ucraina, care a închis pur şi simplu conducta de gaze. Responsabilii de la Kiev nu au întârziat să replice: “robinetele sunt pe teritoriul rusesc, ar fi fost imposibil să facem asta”.
CITIŢI ŞI: România bagă cărbuni în lipsă de gaz rusesc