Cu cincizeci de ani înainte ca Netflix să producă The Queen's Gambit exista un om a cărui faimă era la apogeu: Bobby Fisher (1943-2008). Faima lui a venit într-o zi de 31 august 1972 când în mod surprinzător l-a întrecut pe presupusul invincibil campion mondial la șah Boris Spasski (URSS) în jocul 21 al unei serii de partide susținute pe o perioadă de două luni și desfășurate într-o sală mică de sport din Islanda.
Fisher a devenit noul campion mondial la șah. Nu cred că toți cititorii au legătură cu șahul de aceea menționez că amploarea realizărilor lui Fischer a fost colosală, fiecare campion mondial de șah din 1937 a fost cetățean rus. Turneul a fost văzut în Occident, pe scară largă, ca un triumf al Războiului Rece pentru Occident. Fisher se pare ca avea un IQ de 182. Un reporter l-a caracterizat ca fiind un geniu al șahului. Răspunsul lui Fisher a fost tranșant: „Sunt un geniu care se întâmplă să joace șah”. Bobby Fisher a fost un om controversat cu păreri confuze. Cu toate acestea este menționat pentru faptul că a fost unul din învingătorii Războiului Rece.
Oamenii încă mai vorbesc despre partida cu numărul șase, în care Fisher și-a devansat adversarul de la început până la sfârșit printr-o serie de mișcări neconvenționale, strălucitoare, care la figurat, au avut același efect ca atunci când Muhammad Ali și-a dezlănțuit tacticile de ”frânghie” împotriva lui George Foreman un an sau doi mai târziu în Zair. Victoria i-a dat lui Fischer conducerea în turneu, iar de atunci Spasski nu a știut niciodată ce va face adversarul său ”nebun”. Fischer a câștigat în cele din urmă titlul cu un scor de 12 1/2 la 8 1/2. Unul dintre cele trei jocuri câștigate de Spasski nu s-a datorat strălucirii modului în care a jucat șah, ci faptului că Fischer refuzase să apară în ziua aceea. În Ucraina, la figurat, avem o partida de șah!
Șahul lui Putin (!?)
Pe mulți analiști i-am auzit vorbind de șahul rușilor în războiul din Ucraina. Se pare însă ca la Pentagon avem ”un Fisher”. Ai spune că o invazie din secolul XX (mă refer la echipamentele utilizate de ruși) a fost învinsă, sau cel puțin controlată, de o apărare a secolului XXI (echipamentele utilizate de ucraineni și livrate de Occident). Se vede un plan în etape pe care militari americani l-au aplicat rușilor.
De la bătrânele BMP2, T-72, Mi-8, M 84 A4 Sniper sau Mig-29 pe care membrii NATO le-au livrat ucrainenilor la începutul invaziei s-a trecut la uluitoarele arme antitanc Javelin sau NLAW (britanice), apoi la drone performante Swichblade sau Phoenix Ghost (urmează dronele MQ-1C Gray Eagle care pot fi înarmate cu rachete Hellfire), apoi la tunurile M777 cu proiectile inteligente de 155 mm Excalibur M982 (ghidat prin GPS- deviația la țintă un metru față de punctul ochit), au urmat sistemele de artilerie de ultimă generație HIMARS, obuzierele autopropulsate de tip Howitzer modelul Panzerhaubitze 2000 (cele mai puternice și eficiente sisteme de artilerie aflate în prezent în dotarea armatei germane) sau sistemele germane MARS 2 similare cu HIMARS, rachete antinavă Harpoon, mașini MRAP (mașini cu protecție la dispozitivele explozive improvizate folosite în Afganistan sau Irak și bune pentru contraofensiva ucraineană în curs) și mașinile Humvee pentru trupele de uscat. De asemenea sunt în curs de livrare 50 de transportoare medicale blindate M113 inclusiv muniții pentru lansatoarele de rachete HIMARS cu rază lungă de acțiune și pentru sistemul de rachete sol-aer NASAMS.
Urmează instruirea piloților ucraineni pentru folosirea avioanelor de generația a 4-a F-16. Etapele de sprijin cu pachete de echipamente militare și ajutor umanitar au fost bine planificate ajungând numai din partea americanilor la sume care depășesc 53 miliarde de USD aprobate în mai 2022 de Congresul SUA (26,5 miliarde de dolari au fost direcționate către instruire, sprijin logistic și arme pentru forțele militare și de securitate națională ale Ucrainei iar 17,5 miliarde de dolari au fost cheltuite pentru asistență umanitară și economică, o categorie largă care include refugiați și asistență alimentară și combaterea dezinformării ruse). ”Gurile rele” ale Republicanilor din Congresul SUA zic că s-au cheltuit de 15 ori mai mulți dolari decât a cheltuit Trump pentru zidul de la granița cu Mexicul. Nu se poate face comparație cauzele fiind diferite dar am amintit subiectul pentru că este pe agenda ”alegerilor primare” din SUA care vor avea loc în noiembrie a.c.
Este Putin îngrijorat de mersul războiului?
Nu. Ce l-ar putea conduce pe Putin la masa negocierilor? În niciun caz nu sunt pierderile de pe câmpul de luptă – el pare să nu fie preocupat de numărul de tineri soldați care sunt uciși și grav răniți (amintiți-vă de submarinul Kursk). Ceea ce îl deranjezază sunt probabil pagubele aduse economiei ruse, comunității de afaceri, sistemului financiar, cercului său interior (vezi sinuciderile ciudate ale oligarhilor dar și a liderilor companiilor rusești importante). Aici există însă Planul B: China. Pierderile datorate sancțiunilor sunt semnificative iar la un moment aceste pagube aduse Rusiei vor fi ireparabile.
De pace nu poate fi vorba acum dar oare va putea Ucraina să scoată armata rusă de pe pământ ucrainean?. Răspunsul este greu de dat. Cert este că rușii se află într-o altă ligă decât cea a Ucrainei, iar Rusia este, desigur, o putere nucleară, în timp ce Ucraina nu. Până acum, armata ucraineană a luptat cu o hotărâre și cu o pricepere admirabilă, dar adevăratul obstacol în calea progreselor rusești a fost însăși natura războiului. Prin bombardamente aeriene și atacuri cu rachete Rusia a nivelat orașele Ucrainei și a omorât locuitorii acestora, obținând astfel dominația asupra spațiului de luptă. „Au făcut un deșert”, a scris istoricul roman Tacitus despre tacticile de război ale Romei, atribuind cuvintele liderului britanic Calgacus (conducătorul Confederație Caledoniene), „și au numit-o pace”.
Aceasta este opțiunea lui Putin pentru Ucraina. Scopul atacului lui Putin a fost de a rezolva complet problema ucraineană prin înfrângerea țării într-un război blitz de 15 zile, înlocuirea conducerii acesteia și cultivarea unui guvern pro-rus. Cu toate acestea, blitzkrieg-ul a eșuat, iar Rusia nu poate susține, în condițiile sancțiunilor dure aplicate de Occident, un război prelungit și costurile mari asociate acestuia. Rusificare teritoriilor ocupate este operațiunea curentă pe agenda Kremlinului (referendumuri, limba rusă și moneda, pașapoarte și mass-media rusă pentru cetățenii ucraineni). Rusia încercă fel de fel de ”cârpeli” de la forțarea militarilor din Belarus de a intra în luptă la aducerea de trupe din Pacific, la înrolarea de combatanți sirieni sau de tineri ruși care primesc o instruire sumară (vezi Corpul de Armată nou creat și dotat cu transportoare noi BMP-3 și tancuri de ultimă generație T-90) și până la utilizarea forțelor paramilitare ale Grupului Wagner.
Dilema lui Putin!
Noua Cortina de Fier nu va mai fi trasă între cele două tabere ale socialismului și capitalismului și nici nu se va mai limita la Războiul Rece. Va fi o luptă pe viață și pe moarte între cei pro și împotriva democrației occidentale. Unitatea lumii occidentale sub Cortina de Fier va avea un efect de sifon asupra altor țări. Spre exemplu strategia Indo-Pacific a SUA va fi consolidată, iar țări precum Japonia sau Coreea de Sud se vor lipi și mai aproape de SUA, cu care vor forma o unitate democratică fără precedent. Unde se va situa India sau China, două state incompatibile în esență între ele, cu dispute în zonele muntoase, dar care participă împreună la Organizația de la Shanghai?. Avem o dilema centrală a invaziei Ucrainei. Care este ea? Un război al lui Vladimir Putin în care „nu își permite să piardă” (sunt cuvintele directorului american al CIA Avril Haines), dar este și unul pe care nu pare să-l câștige. Trupelor americane le-au luat doar trei săptămâni pentru a ocupa Bagdadul în 2003. Dar războiul din Ucraina are acum aproape șapte luni, iar Putin este la fel de departe ca la început de obiectivele sale declarate de „demilitarizare și denazificare”, adică impunerea unui regim marionetă rusesc la Kiev. În cele din urmă, ceea ce mă convinge că Rusia nu poate câștiga este cugetarea lui Napoleon: „În război, puterea morală contează ca 3 părți din patru”. Rușii ar putea avea mai multe echipamente militare, dar ucrainenii au un avantaj moral decisiv. Forțele ruse nu au reușit să realizeze ceea ce armata numește superioritate aeriană - practic doborând orice aeronavă adversară de pe cer. Acest lucru a permis avioanelor de luptă și dronelor ucrainene să lovească cu succes forțele ruse. Controlul cerului este esențial, deoarece permite trupelor terestre să avanseze fără să-și facă griji că aeronavele de luptă inamice le bombardează. Avioanele de război rusești efectuează de 20 de ori mai multe misiuni decât omologii lor ucraineni, deși multe nu intră niciodată pe teritoriul ucrainean din cauza sistemelor Stinger sau a rachetelor antiaeriene ucrainene, ci pur și simplu lansează rachete cu rază lungă de acțiune din spațiul aerian rusesc. Sunt aproximativ 200 de ieșiri zilnice ale Rusiei legate de Ucraina care se compară cu aproximativ cinci până la 10 ieșiri pe zi ale avioanelor ucrainene, a declarat un oficial de la Pentagon reporterilor.
Jedburgh!
Și mai este un lucru: armata uraniană nu mai este cea din 2014. Din 2015 până la începutul acestui an, instructorii forțelor speciale americane și a Gărzii Naționale au antrenat peste 27.000 de soldați ucraineni la Centrul de antrenament de luptă Iavoriv din vestul Ucrainei, lângă orașul Lvov, au declarat oficialii Pentagonului. Consilierii militari din aproximativ o duzină de țări aliate au instruit, de asemenea, mii de militari ucraineni în Ucraina în ultimii câțiva ani. Din 2014, când Rusia a invadat pentru prima dată părți ale țării, Ucraina și-a extins forțele speciale de la o singură unitate la trei brigăzi și un regiment de antrenament a declarat generalul Richard D. Clarke, șeful Comandamentului pentru Operațiuni Speciale al Pentagonului, în aprilie 2022.
Echipele americane care i-au antrenat pe ucraineni au fost numite Jedburgh, o referire la efortul din cel de-al Doilea Război Mondial când antrenau partizani în spatele liniilor inamice.Echipele moderne de operațiuni speciale s-au concentrat în principal pe antrenamentul în tactici folosite de unități ucrainene de mici dimensiuni, dar au lucrat și pe comunicații, medicina câmpului de luptă, cercetare/recunoaștere și alte abilități solicitate de forțele ucrainene. ”Aceste eforturi, a spus oficialul, s-au încheiat înainte de invazia rusă, dar ar fi fost de ajutor dacă ar fi continuat în timpul războiului”. Așa că acum este una din lecțiile care se pune în aplicare în zonele de antrenament al statelor europene. Lecțiile războiului din Ucraina
Am să încerc, începând de astăzi, să descriu în materialele mele, o serie de lecții învățate din războiul din Ucraina. Prima lecție se referă la decizia lui Putin de a ataca Ucraina. Este considerată de militarii de la Pentagon ca fiind cea mai mare greșeală strategică de la sfârșitul Războiului Rece. A fost un moment care a transformat militar, diplomatic și economic Europa în câteva săptămâni. A dus la apariția Germanie ca un jucător semnificativ în această luptă. Berlinul și-a depășit reticența de lungă durată de a sprijini conflictele militare din străinătate, trimițând depozite semnificative de muniții în Ucraina. A doua lecție este dată de calcul dezastruos cu privire la probabilul succes militar și la consecințele diplomatice ale unui atac neprovocat. Principalul obiectiv a fost ocuparea Kievului în 72 de ore. Atacul forțelor speciale ruse pe aeroportul Hostomel a fost un fiasco.
Armata rusă s-a confruntat cu lupte feroce din partea forțelor ucrainene hotărâte să lovească inamicul și să-l distrugă, chiar dacă erau depășite numeric și tehnic. Putin, ca toți dictatorii, nu aude niciodată părerile discordante din cercul său interior sau din site-urile de știri și opinie disidente (pe cele din interiorul Rusie le-a suprimat). Putin și-a agravat propriul deficit de informații prin autoizolare în timpul Covid și prin lipsa acurateței informațiilor primite în faza inițială de la FSB.
A treia lecție și cel mai important și neașteptat rezultat al războiului de până acum a fost amploarea și ferocitatea opoziției ucrainene față de atacul Rusiei și conducerea curajoasă a lui Volodimir Zelenski. Refuzul său de a accepta oferta lui Joe Biden de a pleca în siguranță din Ucraina, știind că el era numele de top pe lista celor care urmau să fie uciși de oameni lui Putin, a produs un citat memorabil al războiului: „Nu am nevoie de o plimbare. Am nevoie de mai multă muniție.” Asta îmi aduce aminte de un moment celebru din 1779, când navele de război britanice au cerut căpitanului John Paul Jones să se predea, el a răspuns: „Încă nu am început să lupt”. (va urma)
Autor: General Locotenent (rezervă) Grumaz Alexandru