Autorul „Cronicii de familie” a încercat să scape de iadul comunist, unde semnase pactul cu diavolul, și a nimerit într-o cloacă marxizantă. O evocare de Dan Ciachir.

Într-o zi din iunie sau iulie 1970 treceam pe Academiei alături de un scriitor în vârstă care s-a desprins deodată precipitat, cu un „Aşteaptă-mă, te rog, puţin!”, pentru a traversa şi a ţine calea unei perechi care mergea pe partea opusă a străzii, între hotelul „Union” şi Biserica Dintr-o Zi. Perechea era formată dintr-un domn înalt, de vreo 48 de ani, îmbrăcat cu o cămaşă cu mânecă scurtă şi pantaloni de culoare deschisă bine călcaţi, şi o femeie frumoasă, dezinvoltă, distinsă. Afabil, firesc în gesturi – priveam cum îi întinde mâna persoanei care îl abordase –, omul de peste drum sugera o identitate de diplomat, putând fi ataşatul cultural al unei ambasade occidentale, sau de român stabilit în străinătate. Întors pe trotuarul unde mă lăsase, scriitorul mi-a spus cu aerul că îmi dezvăluie o taină: „Ăsta e Pavel Chihaia!... Singurul om de care se temea Petru Dumitriu; singurul lui concurent real”.

Nu ştiam cine este Pavel Chihaia, spre deosebire de Petru Dumitriu, despre care auzisem atâtea lucruri, dar de care nu citi­sem nimic. Aveam să o fac, pe neaşteptate, câteva luni mai târziu. Cunoscusem pe culoarele unei reviste literare un tânăr de seama mea care scria versuri, mecanic la Teatrul Naţional, instalat pe atunci în Sala Odeon din Calea Victoriei şi în câteva anexe din Pasajul Majestic. I-am făcut şi o vizită. Stătea într-o dependinţă din pasaj a teatrului, pe locul căreia s-a construit în anii ’80 un bloc, într-o încăpere în care se intra direct din stradă, mobilată cu ele­men­­te de recuzită.

Am fost poftit să mă aşez pe o berjeră frumos tapisată pe care şezuse probabil un actor care interpreta un rol de marchiz. Patul cu tăblii aurite, un secretaire la care poetul îşi scria versu­rile, două scaune pluşate şi un fotoliu Empire fuseseră menite, de asemenea, rampei. Lăsat singur cât să pregătească o cafea, am zărit la picioarele berjerei un teanc de reviste şi am luat una s-o răsfoiesc. Era un număr din „Steaua” pe octombrie 1959 care se deschidea cu un fragment de roman de Petru Dumitriu. După două-trei pagini, deşi era vorba în ele despre „ilegalişti”, mă uimeau claritatea şi precizia textului, tăietura impecabilă a fra­zei; nu mai citisem niciun prozator român care să scrie în felul acela. Parcă vedeam fostul bulevard Elisabeta, aflat la câteva sute de metri, într-o seară de iarnă din timpul războiului, cu sol­daţi, trecători, vânzătoare de seminţe, oameni intrând şi ieşind de la cinematograf...

Când gazda a venit cu cafelele, discuţia nu se mai lega. Mintea se întorcea la paginile citite. Am scurtat vizita, iar poetul, cu un gest de nabab, mi-a dăruit revista. A doua zi întrebam în dreapta şi-n stânga, rude, vecini, prieteni, dacă nu au cumva în casă, în pod sau prin vreo debara, Cronică de familie.

În februarie 1960, după ce Europa Liberă a anunţat că scrii­to­rul Petru Dumitriu s-a refugiat în Occident, împreună cu soţia, trecând cu maşina condusă de aceasta din sectorul sovietic al Ber­linului în cel apusean – nu fusese încă ridicat zidul despărţitor –, ziarele, radioul, televiziunea din România au păstrat o tăcere desăvârşită asupra acestui fapt. După o lună sau două, profe­sorii de limba română din şcolile medii – aşa li se spunea liceelor – le cereau elevilor din ultima clasă, a zecea, aliniaţi la marginea băncii, să deschidă manualele de literatură la paginile despre Petru Dumitriu, să le rupă, după care foile erau adunate în teanc pentru a fi arse sau distruse.

În 1960, Petru Dumitriu avea 36 de ani şi era cel mai impor­­­tant prozator român din epocă. În 1956, la 32 de ani, fusese numit director al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, singura din ţară cu acest profil, instalată în clădirea foste­lor Fundaţii Regale „Regele Carol al II-lea” de pe fostul bule­vard Lascăr Catargiu. Aici a venit într-o zi din 1957 tânărul sculp­­tor Nicolae Crişan şi i-a comu­nicat secretarei că Uniunea Artiş­ti­lor Plastici îl desemnase să execute bustul lui Petru Dumi­­triu. Introdus în cabinetul directorial cu lambriuri din lemn de mahon, a rămas stupefiat: avea în faţă un domn înalt şi suplu, îmbrăcat în frac, care i-a întins cordial mâna şi l-a poftit să ia loc. În timp ce sculptorul îi vorbea despre scopul vizitei sale, ascultându-l, Petru Dumitriu turna în două boluri dintr-o sticlă mată de Martell sau Otard. După aceea i-a spus:

– Dragul meu, nu mă îndoiesc că eşti un om talentat, însă aş prefera să-mi facă bustul un artist consacrat; unul pe măsura mea. Sper să mă înţelegi, să nu te superi, hai să bem amândoi un coniac şi, cine ştie, poate ne vom mai revedea...

Deşi cu doi ani mai tânăr decât Marin Preda, biografia lui Petru Dumitriu se deosebea radical de a celorlalţi prozatori ridicaţi de noul regim, care, în cel mai fericit caz, terminaseră liceul. El avusese o bursă Humboldt care îi îngăduise să urmeze filozofia la Universitatea din München. Îşi pregătea teza de licenţă, cu un subiect despre teologul Jacob Boehme, când, ve­nind în ţară, în vacanţă, nu se mai putuse întoarce în Germa­nia, după lovitura de palat de la 23 august 1944. Avea 20 de ani şi debutase în „Revista Fundaţiilor Regale”. În 1947 a publicat volumul de nuvele Euridice la aceeaşi editură, unde, în luna decem­­­brie, apărea un roman strălucit, Blocada, de peste 400 de pagini, semnat de Pavel Chihaia, un scriitor în vârstă de 25 de ani. Peste puţin timp, în 1948, romanul Blocada a fost retras din librării şi dat la topit. Autorul său a refuzat orice colaborare cu regimul şi orice concesie, activând într-o organizaţie anticomu­nis­tă, nemaipublicând nicio carte de proză, deşi a continuat să scrie. După ce a practicat meserii efemere, a devenit istoric de artă, iar în 1978 a rămas în Occident, stabilindu-se în oraşul unde Petru Dumitriu studiase filozofia.

Petru Dumitriu s-a adaptat noilor condiţii din ţară încă din 1948. Era fiul unui ofiţer superior a cărui soţie provenea din nobilimea secuiască. În 1945 începuse o legătură sentimentală cu o femeie cu 24 de ani mai mare decât el, scriitoarea Henriette-Yvonne Stahl, de o frumuseţe distinsă, personaj monden interbelic, fostă iubită a poetului Ion Vinea. Era fiica unui francez alsacian, fost stenograf al Senatului şi stenograf personal al lui Iorga. Un frate al scriitoarei va ajunge sociolog, format la şcoala lui Gusti, iar alt frate, vitreg, Şerban Voinea, activase în Partidul Social-Demo­crat. Numit ambasador la Berna în timpul războiului, nu a mai revenit în ţară.

Numele lui Petru Dumitriu este legat de abominabilul roman Drum fără pulbere, imn epic de peste 700 de pagini consacrat Canalu­lui Dunăre – Marea Neagră, care a înghiţit sute de vieţi omeneşti. Autorul nu pomeneşte însă nimic despre munca de ocnaşi sau de sclavi a deţinuţilor de la Canal, ca şi cum aceştia nu ar fi existat acolo. Înainte de acest roman apărut în 1951, publicase o nuvelă, Vânătoare de lupi, „lupii” fiind partizanii anticomunişti care luptau cu arma în mână împotriva regimului şi a ocupantului sovietic. Pe când Petru Dumitriu tipărea aceste cărţi şi scria nenumărate articole în ziare şi în reviste, tatăl său se găsea în temniţă. În România anilor ’50, ginerele lui Sadoveanu făcea închisoare politică pe când socrul său deţinea funcţia de şef al Statului. Fraţii unor miniştri în funcţie erau la Canal (al lui Atanasie Joja, de exemplu) sau în închisoare: fratele ministrului de externe, Grigore Preoteasa, sau al ministrului culturii, Constanţa Crăciun; ambii legionari.

În 1953, după moartea lui Stalin, teroarea s-a atenuat, reducându-se arestările, condamnările şi deportările. Au fost sistate lucrările la Canal, definit oficial „o eroare economică majoră”. Au dispărut imediat din circuitul public cărţi, picturi, lucrări componistice plătite şi premiate cu mari sume de bani, în frunte cu romanul Drum fără pulbere, cu poemul lui Mihai Beniuc Cântec pentru tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej şi cu Cantată pentru Stalin de Anatol Vieru.

În 1956, profitând de apogeul „dezgheţului”, Petru Dumitriu a publicat trilogia Cronică de familie, de circa 1500 de pagini, o carte cum nu mai avusese literatura română, menită să rămână cea mai vastă şi expresivă construcţie epică de la noi. O ediţie restrânsă, într-un singur volum, a apărut tot atunci la editura pariziană Seuil, în versiune franceză, prilej pentru un critic din epocă, Raymond Jean, să spună că autorul este „un Balzac trecut prin Proust” care îşi tratează personajele „en grand écrivain”.

La un an după refugierea în Occident şi stabilirea la Frank­furt, în Germania Federală – spre marea sa dezamăgire Franţa îi refuzase aşezarea pe teritoriul ei –, în primul său roman publicat în exil, tot la Seuil, Rendez-vous au Jugement dernier, Petru Dumitriu va face teoria perioadelor de „dezgheţ” şi „reîngheţ” specifice regimurilor instalate de ruşi în Europa Răsăriteană. Fusese afectat el însuşi de noua „glaciaţiune”, consecinţă a eşuării insu­recţiei anticomuniste din Ungaria, respectiv a retragerii trupelor sovietice din România. În 1958, Petru Dumitriu resimţise adver­sitatea noului ideolog-şef al partidului, Leonte Răutu, şi pe aceea a lui Mihai Beniuc, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Îşi pierduse postul de director de editură. S-ar putea să-l fi costat scump protec­ţia lui Miron Constantinescu (Diocleţian Sava, în roman), descris cu vizi­bi­lă simpatie în Întâlnire la Judecata de Apoi, ca un om cultivat şi flexibil. În prima pagină din carte este pome­nită cu numele său real, Sulamita, soţia lui Miron Constantinescu, care, un deceniu mai târziu, va sfârşi căsăpită cu un satâr de propria-i fiică, bolnavă mintal.

Miron Constantinescu se prăbuşise în 1957, după ce, împre­ună cu alţi câţiva „hruşciovişti”, încercase să-l răstoarne pe Gheor­ghiu-Dej de la putere. În romanul lui Petru Dumitriu, printr-o savuroasă găselniţă onomastică, Răutu devine Malvolio, iar Beniuc, căruia scriitorul îi spunea cu martori de faţă: „Urcă-te pe scaun ca să-ţi trag două palme”, poartă numele de Herakles Niţeluş. Alfred Anania are datele lui Iosif Chişinevschi, Antonie Iorgovan pe ale lui Gheorghe Apostol, Vasile Morcovici pe ale ministrului sănătăţii din anii ’50, Voinea Marinescu...

Deşi în 1956 şi 1959 Petru Dumitriu fusese în Franţa, nu i se aprobase uşor o călătorie de documentare în Ungaria, Cehoslovacia şi Germania Răsăriteană, în februarie 1960, împreună cu noua sa nevastă, Irina Medrea, fostă soţie a unui istoric, o femeie înaltă şi frumoasă, cu care forma o pereche strălucită. Ceruse să i se pună la dispoziţie pentru voiajul său o maşină de calitate şi primise din parcul auto al Stăpânirii un Buick. Îşi pregătise minuţios fuga, vânzând tablourile şi mobila din casă, preschimbând banii în cocoşei. Întrucât lucra la romanul Biografii contemporane, din care provenea fragmentul apărut în „Steaua”, avusese acces la Arhiva Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, unde răsfo­ise dosarele celor ce luptaseră de partea comuniştilor în Războ­iul Civil din Spania; nu întâmplător un personaj din Întâlnire la Judecata de Apoi uşor de identificat este Valter Roman.

Considerat om de încredere al regimului, Petru Dumitriu ajunsese în felul acesta să cunoască multe amănunte compro­miţătoare din biografia unor oameni din vârful piramidei politice. Luase cu el manuscrise şi însemnări. Odată ajuns în Occident, de la microfonul Europei Libere, dezvăluise aspecte concrete, cu detalii precise, despre trecutul şi felul de viaţă al unor fruntaşi comunişti, necruţându-l nici pe Gheorghiu-Dej.

Represaliile nu au întârziat şi au fost pe măsură, întem­ni­ţându-i-se părinţii, sora, care era medic, fiica, de zece luni, rămasă zălog la Bucureşti, fiind internată într-o casă de copii. Au fost închişi atât Henriette-Yvonne Stahl, cât şi Ion Vinea, aproape un an. Fosta sa soţie a redevenit liberă după ce a apărut în „Glasul Patriei”, fiţuică de propagandă destinată românilor din exil, un articol în care afirma – minciună sfruntată – că fusese „negrul” lui Petru Dumitriu, autorul real al cărţilor sale. Într-un pamflet, Ion Vinea îşi descria fostul prieten drept un individ abject; escroc literar.

În 1962, la un an după Întâlnire la Judecata de Apoi, apărea, tot la Seuil, Incognito, cea mai bună carte publicată de Petru Dumitriu în exil, apreciată ca unul dintre romanele remarcabile ale secolului XX. Cu toate acestea, autorul nu a devenit un nou Pasternak, al cărui Doctor Jivago fusese tipărit în milioane de exemplare şi tradus în numeroase limbi, beneficiind şi de o ecranizare antologică; nici un Soljeniţîn avant la lettre. Petru Dumitriu sosise într-un Occident profund marxizat, într-o epocă de criză şi decădere a romanului. În 1964, în L’Extrème Occident, transpăreau amărăciunile şi dezamă­girea trăite în „lumea liberă”, iar în 1980 îi mărturisea unui preot catolic cu care coresponda că tirajele cărţilor sale nu mai depăşesc 1000-2000 de exemplare.

Soţia îl părăsise, plecând în America de Sud împreună cu fiica recuperată în 1964 şi cu aceea născută ulterior refugierii sale. Din Germania, Petru Dumitriu se strămutase în Franţa, la Metz, alături de o doamnă, franţuzoaică, cu care va trăi, fără să se căsătorească, până la obştescul său sfârşit, în 2002, cu câteva zile înainte de a împlini 78 de ani.

La începutul anilor ’90 a venit de două ori în vizită în Româ­nia, unde în 1993 i se retipărise Cronică de familie într-un tiraj de câteva zeci de mii de exemplare. În 1988 publicase una dintre ultimele-i cărţi, La femme au miroir, un scurt roman cu tuşe plastice, picturale, baroce, ambientat în parte la Târgu-Jiu, oraşul ado­les­cenţei sale. Protagonista, o româncă trecută prin multe experienţe şi tribulaţii, ajunge în cele din urmă, cu preţul unor compro­misuri, în Apus. Fină, ironică, uşor ostenită, revine şi aici arsura dezamăgirii.

Petru Dumitriu îşi dăduse măsura la 32 de ani, prin Cronică de familie, carte neegalată de niciunul dintre numeroasele sale romane, vreo 20, scrise în străinătate. Apărută în 1956, reeditată în 1958, această capodoperă a dispărut în 1960 din circuitul public. Puţini dintre cei ce au astăzi sub 60 de ani au citit-o. Omul care se pusese fără rezerve în slujba regimului comunist a împărtăşit soarta emulului său din tinereţe, Pavel Chihaia, care alesese demni­tatea refuzului.

În anii ’60, iniţiaţii îşi treceau din mână-n mână, cu volup­tatea fructului oprit, romanul cu cheie Întâlnire la Judecata de Apoi, introdus în ţară pe diverse căi. Şoferii unor personaje din carte se strigau între ei pe numele dat acelora de autor: „Bă, Niţeluş, ia trage-ţi Volga mai la dreapta...”. Amintirea lui Petru Dumitriu era mitică; legendară. Îi erau evocate partidele de tenis, tunsoarea „Cicero”, adoptată imediat şi de Marin Preda, vesta sidefie, cravatele gris-perle, primele mari acordate angajaţilor editurii, mesele de la „Athénée Palace/ Unde nouă mult ne place”, bacşişurile boiereşti lăsate acolo, fronda, aplombul, replicile sale celebre, butadele...

Pe când eram student, la începutul anilor ’70, profesorul Alexandru Balaci, care îi fusese colaborator apropiat, îmi spunea că Petru Dumitriu putea scrie până la 60 de pagini pe zi şi să bea o ladă de bere germană, băutura sa preferată, la vagon-restaurant, în decurs de două ore, cât dura drumul cu acceleratul de la Bucureşti la Sinaia. Apoi amintirea i s-a estompat. Cine mai ştie astăzi că Doina Zevedei din Cronică de familie, ziaristă şi fiică de băcan cu prăvălie la Piaţa Chibrit, trecută de 80 de ani, a fost marea şi zadarnica sa iubire din tinereţe?...

Nu numai pentru păcatele sale indenegabile, dar şi pentru că dezvăluise în Cronică de familie aspecte inavuabile din viaţa protipendadei interbelice (în Ghighi Duca, de pildă, este uşor de recunoscut un Ghica detracat şi cocainoman), emigranţii români din Paris i-au purtat o duşmănie necruţătoare, care nu a exclus molestarea fizică.

Auzind că urmează să fie publicat cu primul său roman scris în străinătate la Gallimard, cea mai mare editură franceză, exilaţii l-au delegat pe Mircea Eliade, tipărit tot acolo, să intervină pe lângă director ca să i se rezilieze contractul. După ce i-a ascultat pledoa­ria, Gaston Gallimard a zis:

– Prea bine, domnule Eliade, Petru Dumitriu nu va mai apărea la noi, dar să ştii că pe scaunul pe care stai acum a stat el în urmă cu o oră şi a vorbit despre dumneata cu o admiraţie cum nu mi-a mai fost dat să aud.