Cine m-a urmărit de-a lungul anilor (pentru a mă citi şi nu pentru a mă înjura sau monitoriza) va fi băgat de seamă că în perioada 24 decembrie – 3 ianuarie plec peste hotare, într-o călătorie de cunoaştere.

De ce nu aleg toamna sau primăvara, anotimpuri mult mai nimerite decît iarna pentru o calabalîceală (cuvînt născocit de mine, desemnînd voiajul cu multe bagaje!) în străinătate?

Din mai multe motive:

1) De Sărbătorile de Iarnă, în România se închid bibliotecile. Ca să nu mai spun că se pustiesc toate cele legate de muncă. Ori eu, de cînd mă ştiu, habar n-am să fac altceva decît să muncesc.

2) De Sărbătorile de Iarnă, peste pereţii din chirpici ai ţării se dă cu o vopsea sclipitoare, menită a crea atmosfera unei lumi îmbuibate, fericite pînă la greaţă şi cu toate nevoile cotidiene îndeplinite. Nu suport în general Sărbătoarea obligatorie, cînd mi se vîră pe gît atmosfera de bucurie explozivă, chiar dacă ceasornicul meu sufletesc e la altă oră. Cum s-o suport pe cea din România, ştiută din start ca de spoială?

În străinătate, traversez în chip obligatoriu două Sărbători:

Crăciunul şi Revelionul.

După atîtea Crăciunuri petrecute în străinătate ştiu pe de rost notele atmosferei din Vest:

De la Ieslea sfîntă întocmită în Centru pînă la prăvăliile amenajate sub formă de Tîrg de iarnă, pentru a ţine locul magazinelor închise.

Peste Crăciun sar din punct de vedere sufletesc.

Revelionul, da, Revelionul îl aştept cu sufletul la gură.

Pentru că în străinătate, Revelionul îl petrec în stradă, împreună cu mai noii mei concetăţeni.

Am fost în stradă, de Revelion, la Roma, la Napoli, la Palermo, la Paris, la Barcelona, la Nisa.

Revelionul rămîne, după mine, unul dintre momentele anului care pun la îndoială dictonul, zice-se că definitoriu pentru Om:

Cuget, deci exist.

Cei coborîţi în stradă de Revelion sînt oameni, deci există.

Am însă serioase îndoieli că şi cugetă.

Păi să stăm strîmb şi să judecăm drept.

Trecerea de la 31 decembrie la 1 ianuarie, de la ultima zi a anului răposat la prima zi a anului nou născut, e o simplă convenţie. Unii cetăţeni de pe glob – cei supuşi mai departe Calendarului Iulian – sînt înaintea Crăciunului, în timp ce majoritatea pămîntenilor sînt în plin Revelion.

În timp ce colegii de Planetă, benchetuiesc, ei postesc.

Cînd numărătoarea a ajuns la 0, după, 5, 4, 3, 2, 1, peste tot în lume izbucnesc artificii, se desfac sticle de şampanie, se dă cu petarde, se sare în sus, se aplaudă.

Peste tot se aud pupături şi se văd îmbrăţişări.

Parcă brusc, o întreagă Planetă a cîştigat la Loto potul cel mare, după un bilet cumpărat întîmplător.

Hăulitul ăsta la cerul nopţii îmi aminteşte de urletul Omului primitiv ieşit din peşteră ca să se urineze.

Singurătatea măreaţă a Universului îl îmboldeşte să ridice botul în sus şi să urle sfîşietor.

Se înţelege că pentru mine petrecerea Revelionului în stradă a fost şi este o aventură.

În orice clipă pot fi lovit zdravăn, dacă nu chiar mortal, de bucuria Poporului fericit c-a mai trecut un an.

Asta înseamnă strivit, pîrlit de artificii, făcut leoarcă de şampanie, strîns în braţe de necunoscuţi, rănit de petarde.

De cum ajung într-un nou popas în străinătate, întreb în dreapta şi-n stînga unde se face Revelionul în stradă.

Aşa am procedat şi în ultima călătorie, cea de la Reggio Calabria.

Românii întîlniţi aici au ridicat din umeri.

Ei nu petrec Revelionul în stradă.

Asta deoarece evită cu străşnicie adunările publice.

De ce?

Pentru că nu vor să fie împuşcaţi.

‘Ndrangheta, sîngeroasa Mafie calabreză, preferă să dea curs execuţiilor comandate cînd victima se află într-un loc cu multă lume.

Există riscul ca unul dintre cele 50 de gloanţe trase să străpungă ţeasta altuia decît cel vizat. Nici un asasinat din Calabria n-a folosit pentru un singur om un singur glonţ. Probabil că ‘Ndrangheta are gloanţe de prisos şi, cum nu mai ştie unde să le pună, le risipeşte cu prima ocazie.

Taximetristul pe care l-am angajat pentru călătoriile la San Luca (capitala ‘Ndrangheta) şi Siracuza, întrebat, mi-a zis să mă uit pe site-ul primăriei din Reggio Calabria, la capitolul Eventi.

I-am dat ascultare

Serbare oficială în Piaţă nu era prevăzută.

O Notiţă sub titlu Bagno di Capodanno a Reggio Calabria invita pe locuitori să vină la miezul zilei la Lido pentru a urmări, în cadrul „tradizionale tuffo a mare di Capodanno”, cum „un centinaio di reggini e non solo, si gettano ogni anno in acqua”.

Taximetristul m-a asigurat că e vorba de miezul nopţii. Convins de el, am citit în fugă Notiţa, rămînînd cu credinţa că anunţul, Baie în mare, se referă la Miezul Nopţii.

Pe la 11 şi un sfert, am plecat de la aparthotel în aventura numită Petrecerea Revelionului în stradă.

Soţia, mi-a zis, ca de obicei, că nu merge.

Din cînd în cînd, în jur suna explozia unei petarde.

Pe drept cuvînt, mi-a explicat că nu ţine să se întoarcă la Bucureşti cu jumătate de obraz pîrlit de o petardă.

Cele mai periculoase Revelioane le petrecusem în Italia, ţara petardelor cu orice preţ.

Cum Reggio Calabria e în Italia şi nu în altă parte, m-am pregătit de petrecerea Revelionului în stradă ca înainte de a merge în Afganistan.

Am luat cu mine doar camera, paşaportul, telefonul şi zece euro.

Restul – tableta, ceasul, portofelul – le-am lăsat acasă.

Chiar dacă Primăria nu organiza nimic oficial, eram convins că Promenada de pe Malul Mării şi Corso Garribaldi vor fi pline de reggini descinşi în stradă ca să petreacă Revelionul.

Aparthotelul meu se afla la vreo jumătate de kilometru de Centru.

Am coborît scările şi străduţele spre Corso Garribaldi.

Pe măsură ce mă apropiam de Centru mă întrebam (se făcuse deja 11.30!) unde sînt revelioniştii.

Corso Garribldi era pustie-pustie.

Doar undeva, departe, am zărit o familie care se plimba împingînd un cărucior.

S-au dus toţi pe Lungomare, splendida Promenadă a Reggio Calabria – mi-am zis.

Sau poate sînt toţi la Reggio Lido, ca să se uite la cei care se vor îmbăia în Marea Tireniană.

Reggio Lido e o plajă în vecinătatea staţiei de tren şi în capătul Promenadei.

Pustiu, ca de început, sau, mă rog, de sfîrşit de lume.

Promenada, pe toată întinderea de un kilometru, pustie şi ea.

Undeva, pe la mijloc, ştiam că-i un amfiteatru cu vedere la mare.

Voi găsi vreo cîţiva în amfiteatru, urmărind, mi-am zis, exploziile de artificii, de dincolo de Strîmtoare, în Sicilia.

Am luat-o într-acolo.

Din sens invers venea un tip.

Era atît de pustiu c-am scos cei zece euro, pregătit să-i dau tipului, dacă vrea cumva să mă buzunărească.

Nu voia asta.

Era un beţiv.

Pe plajă, am văzut doi tineri sărutîndu-se.

Dacă nu se tem că ea va fi violată, înseamnă că strada e sigură în Reggio Calabria – mi-am zis eu, niţel mai relaxat.

Şi am băgat banii înapoi, în buzunar.

De pe Promenadă am tăiat-o spre Corso Garribaldi.

Am nimerit pe la mijloc.

Dinspre Piazza Italia veneau cîţiva tineri. Depăşindu-mă, s-au întîlnit cu alţi cîţiva, care căutau un loc unde să desfacă sticlele de şampanie, pe care le duceau în mîini.

I-am văzut pe ultimii întorcîndu-se din drum după ce ceilalți le spuseseră că-n Centru nu-i nici dracu.

Pustietatea absolută din jur mi-a strecurat în suflet un sîmbure de spaimă.

Mă aflam la miezul nopții în mijlocul unui oraș străin!

Am luat-o la picior, ca să ajung la aparthotel cît mai repede.

A ajuns la 12 fără cinci.

Ieşit pe terasă la 12 noaptea fix, m-am trezit deodată în mijlocul unei atmosfere de Sarajevo din timpul Războiului sîrbo-bosniac.

De la toate balcoanele se aruncau în stradă cu petarde şi artificii.

Jerbe de artificii se ridicau deasupra oraşului.

A doua zi misterul mi s-a luminat.

Anul acesta, Primăria interzisese folosirea petardelor şi artificiilor în locuri publice.

Trebuia să-mi dau seama de asta după anunţurile de la televizor.

Cei din Reggio Calabria, ca toţi italienii, sînt morţi dacă nu dau cu petarde de Revelion.

În locuri publice, n-aveau voie.

Aveau voie să împuşte pe cineva în cap, dar să arunce cu petarde, nici vorbă.

Acasă nu le interzicea nimeni.

Sau, mă rog, era greu de crezut că vor veni carabinierii să-i amendeze contravenţional.

Mai ales că snopul de artificii cel mai mare din oraș – semn al organizării militare – se ridicase exact deasupra locului unde ştiam că-i cazarma Carabinierilor.

Carabinierii, și ei italieni!