“Şi ce să vezi: de jur-împrejurul palatului începu să crească un tufiş de mărăcini, ca un gard viu! An de an, mărăcinişul se înălţa tot mai mult şi, în cele din urmă, cuprinse toţi pereţii, până la căpriori, ba se mai întinse şi pe deasupra, de nu mai puteai vedea palatul defel, nici chiar steagul de pe acoperiş. 

A mers vestea-n lume despre frumoasa adormită, căci aşa o numeau toţi pe tânăra domniţă; şi la câte-un răstimp se găsea câte-un fiu de crai care încerca să străbată prin tufişul de mărăcini şi să pătrundă până la palat. Dar de răzbit n-a răzbit nici unul, din pricină că mărăcinii se prindeau laolaltă ca şi când ar fi avut nişte mâini ghimpoase şi nu-i lăsau să înainteze măcar un pas.”

Fragment din basmul Frumoasa din Pădurea Adormită. 

Am ezitat mult dacă să scriu despre finalul procesului de la Înalta Curte de Casație și Justiție privind Afacerea Băneasa. Încă sunt măcinat de lucrurile pe care le-am trăit în ultimii cinci ani, în cele peste 100 de termene de judecată și cei peste 40.000 de kilometri străbătuți în căutarea Dreptății. Am ales să încep cu un fragment din basmul Fraților Grimm, pentru că actul de înfăptuire a Justiției a devenit din ce în ce mai mult o poveste bună de spus la gura sobei. Ca unul care a trăit de la extazul achitării la agonia condamnării cu suspendare nu sunt cel mai echidistant martor a ceea ce se întâmplă în societatea românească, dar asta nu mă va împiedica să vorbesc despre legătura între Dreptate și Oameni. De la cei care o înfăptuiesc până la cei care primesc loviturile de măciucă ale deciziilor.

Dar am ales să scriu. Cred că am o datorie față de oamenii despre care nu ați auzit nimic în ultimele zile, de la Gheorghiță Dragomira la Dicu Corina, de la Jecu Nicolae la Stoian Ion, fără să-i uit vreun moment pe ceilalți oameni condamnați într-un dosar care a stârnit atâtea valuri din cauza condamnării nedrepte a avocatului Robert Roșu, un om despre care nimeni nu poate înțelege cum a ajuns în spatele gratiilor.

Mulți vorbesc despre “Completul Negru” ca fiind cel care a inițiat această cavalcadă ciudată a frângerii de destine într-o decizie care a lăsat cu gura căscată nu numai avocații angajați să apere interesele clienților, dar și întreaga suflare juridică care poate citi o sentință judecătorească fără să aibă obtuzitatea unui Alex Costache sau analfabetismul funcțional al lui Sabin BOrcan (doi pseudo-ziariști care m-au amenințat pe față în calitatea lor de interfețe ale procurorilor sau ale serviciiilor secrete). În ultimele zile impostura a prins aripi aidoma unei vraje născocită de unul din Frații Grimm, scoțând din canalele de comunicare ultimii șobolani cibernetici de tipul celor descriși mai sus.

Eu cred că este mult mai mult decât atât!

A fost un proces care trebuia să se termine altfel, dar Cineva a decis că este nevoie de reabilitarea Unității DNA de Elită de la Brașov, ce încasase atâtea achitări în ultimele luni cât nu putea să ducă, să protejeze onoarea neprețuită a Laurei Codruța Kovesi care avizase rechizitoriul într-o manieră surprinzător de rapidă, 12 ore din care dacă scădem drumul de Brașov-București și retur rezultă că PreaCinstita citește în ritmul lui Napoleon, dar mai ales ca un semnal că vechile tovărășii nu se uită, aidoma mafiei calabreze. Sau ca să rămânem în sfera ficțiunilor istorice, un personaj imaginar numit Ionuț Coldea a spus precum Petru Rareș, domnitor trecut în rezervă, cel care din viteza calului cu care gonea în exil a transmis un mesaj infidelilor: ”Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decât atât!”.

Am responsabilitatea termenilor, a lucrurilor pe care le-am văzut și auzit cu urechile mele, a ceea ce am crezut că este de bun-simț, dar mai ales a a speranței că lucrurile se pot schimba. Astăzi vă spun că ele nu mai pot fi îndreptate dacă acceptăm compromisul și mizeria morală, dacă credem că Trecutul poate guverna Justiția, de la Arhiva SIPA la dosarele DIICOT, dacă “rezerviștii” de tipul lui Ionuț Coldea sunt norma care definește viitorul unei societăți.

Îmi dau seama că mulți dintre voi nu cred că aceste lucruri sunt o realitate palpabilă în existența lor, dar ceea ce pot spune cu mâna pe inimă este că ne îndreptăm spre o societate în care Minima Moralia este scrisă nu de către un strălucit intelectual ca Andrei Pleșu, ci de personaje care și-au luat doctoratul la apelul bocancilor. Iar viziunea lor nu va reuși decât să adoarmă și mai adânc Frumoasa Justiție din Pădurea Adormită…

Ieri, pe treptele Curții de Apel s-a auzit murmurul puternic al celor care au decis să nu pună capul în pământ. Înaintea lor mulți au făcut așa, sperând că nu le va fi retezat. Astăzi, cred că toți cei care au ceva de spus trebuie să iasă din nou în fața și să rostească Adevărul, așa cum le cere nu numai conștiința, ci însăși condiția de om liber. Un moment pe care-l datorăm și celor care au murit în Decembrie 1989 strigând: Libertate!

Mai ales că fiind în zilele dinaintea Nașterii Mântuitorului, ne putem pune în suflet cuvintele pline de înțelepciune rostite de El: „Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.”