Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat motivele care îi făceau pe cetățenii fostului bloc socialist să își riște viața pentru a trăi cu adevărat liberi în Occident. Și cum își puneau toate speranțele în faptul că o altă țară le va deveni poartă către viața liberă.

Heinz Schmerschneider s-a născut într-o familie de oameni simpli în localitatea Oebisfelde de lângă Magdeburg, la 11.11.1950.

Peste ani a ajuns student la Politehnică în Halle, însă visul lui era să studieze în Germania de Vest. N-avea parte. El trăia în Est. L-am întâlnit pe Heinz Schmerschneider în biroul casei fratelui său din orașul Halle. A fost de acord să ne primească şi să ne spună câte ceva despre experienţa lui de frontierist est-german, care și-a încercat norocul prin România.

Prima tentativă

“Primul gând de a părăsi Republica Democrată Germană (RDG) l-am avut încă din liceu. În 1969, împreună cu prietenul meu HansJurgen, am decis să fugim. Cel mai mult îmi era frică de faptul că Germania de Est va declara război Germaniei de Vest și voi fi înrolat în armată și obligat să lupt împotriva conaționalilor mei. Am studiat amândoi harta și am decis că cel mai bine ar fi să încercăm în punctul comun de frontieră dintre Ungaria, Austria și Iugoslavia”, ne-a povestit Heinz Schmerschneider. Au și ajuns până la orașul Zalaegerszeg, însă evident că forțele de ordine știau că acesta este un punct vulnerabil și de aceea era și mai bine păzit. În apropriere de localitatea Oriszentpeter au fost opriți de grăniceri. După ce s-au recomandat a fi turiști din RDG care s-au rătăcit, au fost întorși din drum sub amenințarea armelor.

A doua tentativă

Asta nu l-a descurajat pe Heinz. În 1974 avea să încerce din nou. De data asta, alături de colegul său de facultate Hans-Werner Thiemann. Heinz a împrumutat Trabantul fratelui său sub pretextul că merge în vacanță la Marea Baltică. În realitate, cei doi tineri aveau deja viza de intrare și ședere timp de două luni în Cehoslovacia, Ungaria, România și Bulgaria.

La începutul lunii iunie 1974 au ajuns la Ahtopol, în Bulgaria. Urmăreau diferite variante: să treacă frontiera ascunși într-un vapor sau pe o saltea pneumatică până pe malul turcesc. Doar că și aici au fost depistați și teama de înec sau de șoc hipotermic în Marea Neagră a fost prea mare, astfel că s-au decis să încerce granița terestră spre Grecia. Fără sorți de izbândă.

România, ca alternativă

S-au întors în România, convinși că aici e cel mai bun loc. Lipsa de informații în acei ani era, de altfel, unul dintre motivele pentru care mulți dintre cetățenii altor state comuniste au încercat să vină în România, să treacă ilegal granița, pentru a putea ajunge în Occident. Drumul european trecea chiar pe lângă Dunăre. S-au instalat, la 28 iulie, într-o parcare din Turnu Severin. “Era ora 22.30, am lăsat farurile aprinse și i-am zis lui Hans să stăm, să vedem ce se întâmplă. În 5 minute cel mult a apărut un grănicer care ne-a luat la întrebări. I-am dat țigări, i-am spus că suntem turiști în trecere și ne-a avertizat să plecăm cât mai repede”.

S-au mutat într-o parcare din Orșova, iar la data de 29 iulie 1974 au pus la cale planul. “Nu eram un bun înotător, dar totuşi avusesem ore de înot la școală și la examenul final traversasem un lac”, îşi aminteşte Heinz.

Planul pare pe cât de naiv pe atât de simplu: urma să abandoneze mașina cu actele în parcarea din Orșova, treceau pe jos prin pădure direct spre o zonă abruptă, cu stânci, ca să nu fie văzuți pe mal, apoi traversau Dunărea, ajungeau la Ambasada Republicii Federale Germane din Belgrad, cereau și primeau pașapoarte provizorii, traversau legal frontiera cu Austria și ajungeau în final în Germania de Vest.

Două ore în apă

Pentru a nu trezi suspiciuni aveau de gând să lase să treacă ziua și să invoce în caz că vor fi prinși că i-a luat curentul. “Am mers mult prin pădure, apoi am ieșit la mal. Copiii se scăldau, în depărtare se vedea grănicerul în turn, așa că ne-am băgat și noi în apă. Când ne-am îndepărtat suficient de mult de mal, am decis să încercăm să înotăm sub apă, ca să facem cât mai puține valuri și să nu fim văzuți. Am stat vreo două ore în apă. Ne-a separat curentul și Hans-Werner a ieșit înaintea mea. Dar eram teferi și liberi. Am întrebat un copil și ne-a confirmat că acolo era Iugoslavia. Ce fericire!”, îşi aminteşte el.

Atunci au mai adăugat o filă la planul lor. “Dacă vom fi prinși, zicem că ne cheamă altfel și suntem cetățeni vest-germani, care se scăldau pe malul iugoslav și ni s-au furat hainele și actele, dovadă că suntem doar în slip. Cerem imediat să fim puși în legătură cu Ambasada RFG din Belgrad ca să ni se elibereze acte noi”.

În tentativa de a ajunge la Belgrad, au încercat să oprească mai multe mașini cu numere de RFG, însă erau doar muncitori sezonieri iugoslavi. După câteva ore au realizat că libertatea are un preț: nici haine, nici bani, nici mâncare, nu era o situație prea bună. Se făcuse întuneric, așa că au decis să se predea.

La închisoarea din Negotin

Au primit haine, țigări și au fost așezați la masă. Au sosit și milițienii, iar atunci au înghețat de teamă. Au fost încătușați și duși la închisoarea din Negotin. Au continuat să spună povestea pregătită, însă fără succes. Au fost condamnați la 10 zile de închisoare pentru trecere frauduloasă a frontierei.

“Am intrat amândoi în greva foamei și am amenințat că va ieși scandal diplomatic pentru modul în care suntem tratați. Nu ne-a băgat nimeni în seamă. După două zile am abandonat și am acceptat situația, în speranța că măcar nu ne vor trimite înapoi. Nu ni s-a permis să contactăm Ambasada RFG, nici reprezentanța ONU. Cel mai mult ne-a afectat faptul că neau tuns complet. Acum chiar aveam figură de infractori. Condițiile de încarcerare erau bune. Ne preparam zilnic mâncarea. Aveam rație de pâine și țigări. Mai ieșeam la muncă, unde supravegherea nu era foarte strictă. În închisoare am întâlnit doi tineri români care fugiseră și ei. Erau cam recalcitranți. Ei rămâneau închiși în celule, fiindcă unul dintre ei încercase să sară gardul închisorii și a fost blocat cu bastoanele de gardieni”.

 

Situaţia se complică. În România, grănicerii găsiseră maşina

Între timp, grănicerii români le găsiseră mașina, actele și hainele celor doi pe malul românesc. Situația devenea ingrată pentru ei.

“După zece zile de arest, ne-au scos din celule și ne-au urcat în mașină. Când am văzut că cei doi deținuți români sunt deja acolo, mi-am dat seama că.. adio libertate! La punctul de frontieră Porțile de Fier s-a făcut schimbul. Hans n-a mai vrut să continue minciuna. Am recunoscut că nouă ne aparțin actele și mașina și am fost luați de grănicerii români”, ne-a povestit Heinz Schmerschneider.

El a rămas mult timp supărat pe autoritățile iugoslave, pe care le acuză de nerespectarea convenției ONU pentru drepturile omului. “Așa funcționează lumea și astăzi. Neviolarea granițelor a devenit fundamentul convenției ONU. Fiecare țară este cartografiată, fiecare om este naționalizat, fiecare stat este unitar, dar marea dragoste pentru aproapele tău ține numai până la granițe. Un stat nu te lasă să ieși, celălalt nu te lasă să intri. Ce valoare au toate drepturile omului, dacă nici măcar nu ai dreptul să trăiești pe lumea asta unde vrei?”, filosofează el.

„Detenţia la Turnu Severin a fost groaznică”

În mod neobișnuit nu au avut parte de un tratament violent pe malul românesc.

“Noi ne așteptam la ce e mai rău, dar nu ne-au executat și nici nu ne-au bătut. În schimb, auzeam din celulă cum îi snopeau în bataie pe cei doi tineri români. Parcă aș fi acceptat și eu acea bătaie și să scap după 6 luni, decât să stau ani în închisoare. Detenția în Turnu-Severin a fost groaznică. Condiţii inimaginabile. Celule supraaglomerate, iar mâncarea era din resturi și gunoaie. Refuzam să mănânc așa ceva, dar restul deținuților români se bucurau când le dădeam porția mea. Singurul lucru bun e că am ajuns iar în cameră cu Hans și am pus la cale planul pentru povestea noastră în RDG, astfel încât să nu implicăm pe nimeni”, ne-a explicat fostul frontierist est-german.

„Cu bani ne-am fi putut cumpăra libertatea”

A urmat un lung șir de interogatorii. Anchetatorilor nu le venea să creadă că au trecut neobservați ziua într-o zonă extrem de păzită. „N-a trecut mult timp până ne-au întrebat dacă nu avem prieteni sau rude în Vest care să plătească pentru eliberarea noastră și pentru achitarea cheltuielor provocate de fuga noastră. Eram șocați. Cu bani ne-am fi putut cumpăra libertatea. Așa funcționa o țară sub dictatura comunistă. Din păcate, nu avea cine să aducă acești bani”, ne-a explicat el.

Făcuţi pachet şi trimişi la Bucureşti

După câteva zile au fost urcați în tren spre București. În compartiment se mai aflau doi est-germani, reţinuţi tot pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Ei își falsificaseră vizele de intrare în țările socialiste, adăugând și Iugoslavia. Grănicerii români și-au dat seama și i-au reținut. Pe aeroportul Otopeni se aflau alți doi deținuți est-germani, din același motiv. Toți șase au fost urcați într-un avion al RDG și escortați de serviciile secrete est-germane. Hans și Heinz au fost plasați în arest preventiv la centrul de detenție ”Roter Ochse” din Halle.

 

A venit sentinţa: doi ani de închisoare

La data de 30 octombrie 1974 s-a dictat sentința: doi ani de închisoare pentru tentativa de fugă din RDG. Speranțele lor se legau de locul de detenție. Au avut șansă și au fost încarcerați la Cottbus, cunoscut și ca ”închisoarea frontieriștilor”.

“Fiecare de acolo are povestea sa. Unii au încercat să ajungă în Danemarca prin Marea Baltică, alții prin Cehoslovacia, Ungaria, România sau Bulgaria spre Turcia, Grecia, Iugoslavia, Austria sau Germania de Vest. La Cottbus se știa că sunt cele mai mari șanse să fii răscumpărat de RFG”, explică Heinz.

După pronunţarea sentinței i s-a recomandat să depună apel și să solicite să fie reprezentat de un celebru avocat, Vogel. Măsura avea menirea doar de a semnala că este în continuare interesat de părăsirea RDG. Apelul a fost respins, iar Vogel a refuzat.

Eliberarea

Treceau lunile și speranța începea să dispară. “Deja nu mai conta. Eram dispus să mai rămân 6 luni în plus după gratii, doar cu speranța că am șansa să ajung în vest, decât să fiu eliberat și să trăiesc fără nicio șansă. Ziua eliberării noastre avea să fie 5 noiembrie 1975. Ne-au mutat în închisoarea din Chemnitz, unde ne-au pregătit pentru eliberare. Ni s-a cerut să confirmăm în scris că vrem să plecăm, apoi ni s-au înmânat hârtiile de renunțare la cetățenia estgermană. La graniță era avocatul Vogel, care intermedia toate aceste schimburi. Am ajuns în lagărul din Giessen, după care am fost repartizat la Heidelberg, unde am locuit până în 1990. Atunci m-am întors în Halle, în timp ce Hans Werner Thiemann este în continuare la Heidelberg”, spune Heinz Schmerschneider.

Încă o trecere prin România

Dacă a meritat calvarul de 15 luni? Heinz Schmerschneider este convins că da și că ar acționa din nou în același fel. Dovadă că după ce a ajuns în Germania de Vest a intermediat și fuga prietenului Hans-Jurgen, cu care încercase să fugă în 1969. Hans Jurgen era în armată în 74, iar o dezertare a sa s-ar fi lăsat cu urmări grave. I-au indicat locul unde să treacă Dunărea, pe la Orșova.

L-au așteptat cu mașina pe malul iugoslav și l-au dus la Ambasada RFG din Belgrad, care i-a emis un pașaport provizoriu. Apoi au trecut granița spre Italia la Trieste și ulterior au ajuns în RFG.

Reabilitarea

În anii care au urmat reunificării germane, frontieriștii est-germani au căutat reabilitatea în instanță. Au și primit-o, iar detenția le-a fost recunoscută ca detenție politică. Heinz a primit inițial o despăgubire de 8000 de euro, iar acum încasează lunar suma de 300 de euro în plus la pensie. Heinz Schmerschneider a profesat ca avocat în anii de după 1990, iar acum este pensionar și duce un trai decent în Halle.