… DAR Hristos este Cel care eliberează plenar, întru întreg, ființa
Munții tac, tace și cerul și în acea pace ce simțeam că îmi străpunge și zdruncină până la os tremurul neliniștii urbane, începe a bate toaca. Nu se poate reda în cuvânt ce se simte în piept, ce se petrece cu cordul la fiecare atingere de lemn, spre atingerea de Dumnezeu.
Pe poteca ce unește bolțile cu pământul, apare Silvana, o copilă plăpândă, dar vie, româncă trează, cu oglinda străbunilor încrustată în piept. Astfel, ne-am început așezarea în cuvânt a unor frânturi de sângerânde, dar eliberatoare mărturii.
Irina Stroe: Silvana, cine este… Silvana?
Silvana Ardelean: Sunt un om bucuros că s-a născut pe pământ de Românie, la poalele Carpaților, studentă în anul 5 la Facultatea de Medicină din Sibiu, specializarea Medicină Generală.
Irina Stroe: Și, totuși, ești mai mult decât atât, ești o tânără ce poartă o taină, un dar al învierii străbunilor. Povestește-ne, e nevoie poate Astăzi mai mult decât oricând de astfel de mărturii.
Silvana Ardelean: De mică mi-am creat lumea mea, a cărților, o lume diferită de cea pe care o descopeream în jurul meu, iar în liceu, mă pregăteam pentru înscrierea la U.N.A.T.C, întrucât dezvoltasem o pasiune pentru filme și vroiam să devin regizor. Dar m-am îndrăgostit de știința vieții, de Medicină, pentru că mi-am spus că…viața bate filmul. Am ales viața! Nu am stins însă flacăra pentru literatură și filme. Ele sunt evadarea mea, atunci când în spitale văd că ...viața bate filmul.
Irina Stroe: Povesteam zilele trecute despre filme mari, cu răvașe de mesaj ce vor străpunge timpii, veacurile. Când am amintit de „Închisoarea îngerilor” și apoi de „7 Cuvinte”, ai tresărit.
Silvana Ardelean: Da, este un film de suflet pentru mine. Locul 1 în topul IMDb al celor mai bune filme îl ocupă „The Shawshank Redemption”. Conform standardelor cinematografice, cel mai bun film făcut vreodată. Din 1994 până azi încă nedetronat. Pe fundalul filmului se aude vocea povestitorului, Morgan Freeman, prezentând caruselul celor 20 de ani de închisoare ai tânărului condamnat pe viață,dar nevinovat, Andy Dufresne, „bancherul - ucigaș - de soție. Prin inteligență și prin caracteru-i nobil, Andy ajunge să fie îndrăgit, admirat de către deținuți, gardieni. Însă ceea ce Andy reușește la închisoarea Shawshank nu a mai fost auzit vreodată pentru că el a doborât prin forța minții sale zidurile vechi ale închisorii. A trecut dincolo de ele, eliberându-se. Andy a evadat.
Irina Stroe: Mistică evadare, Silvana. Din temnița materială, dar și din cea interioară, a suferinței, redobândind pacea lăuntricului.
Silvana Ardelean: Da. Nu cu mult timp în urmă am rânduit împreună cu prietenii din Organizația Tinerilor din Sibiu o excursie la fostele închisori comuniste de la Aiud, Jilava si Pitești. Am pornit însetați să cunoaștem o parte a istoriei țării noastre care, din păcate, nu se învață la școală. L-am avut alături de noi și pe părintele monah Moise de la Mănăstirea Oașa, fără de care excursia noastră nu ar fi căpătat sensurile profunde pe care părintele a știut să i le imprime. Zidurile reci și pline de durere ale Jilavei, ascunse într-o depresiune abisală, parcă mai adâncă decât iadul, se ridicau înaintea ochilor noștri tineri precum Sfânta Cruce se înălța cu 2000 de ani în urmă înaintea creștinilor. Mii de cărămizi sângerânde cântau durerea unui neam. Vedeam în lutul lor răstignirea celor mai strălucite minți, a celor mai nobile suflete ale poporului meu. Și am simțit durerea. O durere organică, veche, moștenită. Am simțit apăsarea întunericului ca un mare gol, ca o părăsire a zâmbetului Lui Dumnezeu, care e Lumina. Am simțit teroarea înghețându-mă, pietrificându-mă. Mă transformasem și eu parcă într-una dintre acele cărămizi-martoră a atâtor lacrimi de sânge. Am ajuns apoi la Pitești, unde studenți precum părintele Gheorghe Calciu, Ioan Ianolide, Dumitru Bordeianu, Constantin Oprișan, părintele Roman Braga și multe alte vărfuri ale vremurilor au fost torturați purtând o singură vină: aceea de a păzi cea mai mare poruncă a Mântuitorului- iubirea. Și-au iubit credința și țara, tradițiile și neamul, iar pentru această mare vină diavolul roșu a turbat, mușcând ca un leu din carnea lor. În sufletele noastre de studenți s-a așternut tăcerea, căci înainte marilor minuni omul tace, lăsând loc doar Cuvântului. Camera de tortură de la Pitești este astăzi Paraclis. În locul în care Hristos a fost din nou urcat pe Cruce, astăzi El este așezat pe tron, ca Domn și Împărat. În locul în care strămoșii mei - Sfinți urlau de durere, azi cântă îngerii. Acolo, iadul a devenit Rai, căci „unde Dumnezeu voiește, se biruiește rânduiala firii”.
Andy Dufresne din „Închisoare îngerilor” poate fi un erou al generației mele, căci mulți tineri urmărind filmul îi pot admira frumoasele calități: inteligența, simplitatea, corectitudinea, răbdarea, nădejdea... Dar eroii neamului meu sunt Sfinții Închisorilor. Îngerii închisorilor. Ei nu au săpat cu un ciocănel tunele, căci prin rugăciune și-au construit scară direct la Cer. Nu au evadat cu trupurile, căci și-au eliberat sufletele în Duh. Nu au râvnit lumescul, căci în iadul închisorii s-au înfrățit cu Hristos. Ei, cei care cu prețul tinereții lor au mărturisit Ortodoxia, ei sunt eroii generației mele.
Mă uit și pe întreg întinsul țării, în toate cele patru puncte cardinale, văd plantații de brazi. Nicăieri pe acest Pământ nu mai există o asemenea minune. Brazi la munte, la mare, brazi în zonele de șes, de deal. Cine a mai pomenit ca bradul să crească altundeva decât la munte?! Așadar, România a depășit firea existenței. Ea a atins suprafirescul, căci România are ALTFEL de brazi. Brazii ei sunt Sfinții ei. „Eu stau în viscole ca bradul și tare, tare ca un crez!”, scria Radu Gyr. Ei sunt crezul nostru, înalțându-se falnic spre Cer. Nu știu unde altundeva Raiul s-a oglindit mai viu decât în țara mea.
***
Deși invizibile, zidurile închisorii ne împrejmuiesc și pe noi, cei de Azi. E o închisoare nevăzută, însă trăită. Zilnic ducem si noi lupta împotriva întunericului, care de astă dată nu ne căznește prin durere, ci prin plăcere; nu prin înfometare, ci prin îmbuibare; nu prin bătaie, ci prin lingușire; nu prin interzicere, ci prin libertinaj. E o sentință și mai aprigă, căci ispitirea îmbracă dulci forme acum.
În tot acest plan de evadare nu suntem singuri: avem un Cer de sprijin din partea Mărturisitorilor temnițelor comuniste. Păstrăm valoroase manuscrise, precum: „Întoarcerea la Hristos” - Ioan Ianolide, „Imn pentru crucea purtată”-Virgil Maxim, ”Poeți după gratii”, ”Urlă haita”- Nicolae Purcărea, dar și scrieri ale părinților Arsenie Boca, Iustin Pârvu, Dimitrie Bejan, Arsenie Papacioc și mulți alții. De mare valoare sunt și filmele-documentar, precum: „7 Cuvinte - Povestea unui biruitor”, „Binecuvantată fii, închisoare!”, „Sfinții închisorilor”, „Poarta Albă”. Toate acestea sunt arme împotriva nepăsării care ca o cortină acoperă ochii poporului român.
Mașina de tocat carne a ideologiei Noului Om ne-a omorât savanții, preoții, profesorii, dar ni i-a redat Sfinți. O crimă a fost moartea lor, dar o și mai mare crimă ar fi tăcerea noastră. Nu, nu îi vom răzbuna, dar îi vom mărturisi și vom păzi ceea ce ei au apărat neclintit: „Singur Ortodoxia”.
Cu fiecare bătaie a inimilor noastre ne cântăm eroii- Sfinți și îi purtăm în noi ca pe cel mai de preț testament. Nădăjduim, așadar, să evadăm și noi, în Duh și în Adevăr, nu săpând galerii subterane în care să ne ascundem de lume, ci clădind în noi, celulă cu celulă, Biserica Lui Hristos.
Ne rămâne murmurată în piepturi spovedania lui Radu Gyr, înger al închisorilor: „Azi noapte Iisus mi-A intrat în celulă.”.