După ce Europa trăieşte de peste 70 de ani într-o societate unde securitatea cotidianului este ultimul lucru de care se preocupă supuşii săi, ultimul weekend pare a fi caracterizat-o cu un unic numitor: frică. Capitala Europei, Bruxelles, cu tanchetele şi soldații înarmaţi pe stradă, cu magazinele închise, cu metroul închis, cu populaţia ascunsă în case, seamănă mai mult cu Bruxelles-ul anilor ‘40 ocupat de Hitler decât cu centrul birocraţiei europene. Poate tocmai faptul că birocraţia ne conduce viaţa cotidiană a făcut că astăzi am ajuns să ne fie frică să ne plimbăm pe străzi, să ne fie frică de trecătorul de lângă noi. De la semnarea la Roma a primului tratat de uniune între ţările Europei, auzim constant, până la saturaţie, două cuvinte: „integrare” şi „aquis comunitar”. Toată lumea încearcă să se integreze, să-şi integreze justiţia, economia, sistemul bancar, agricultura, moneda naţională etc. Nimeni nu a încercat încă să se integreze cultural, să creeze o mentalitatea unică, nu am reuşit să integrăm nici măcar prizele din casele oamenilor. Neamţul a rămas supus, muncitor şi rigid, italianul inovator şi neserios, preferând societăţile mici, bazate încă pe identităţi culturale ce au lăsat vechile dialecte ale limbii să se instaureze în economie, românul ar vrea să funcţioneze cu „Las-o, că merge şi aşa!”, iar britanicul e convins că doar un multiculturalism condus de vechile familii britanice ar trebui să fie numitorul comun dorit. Cultural şi apoi economic şi social, totul este un Turn Babel. Nu putem avea un guvern comun, pentru că socialismul nordic nu se poate integra în pseudo-comunismul heirupist sudic şi cu atât mai puţin în rigiditatea germană sau britanică. Cum să avem aceeaşi monedă când ea are dobânzi diferite la Atena şi Berlin şi când impozitele sunt pline de discrepanţe ireconciliabile?

Poate că am mai fi trăit liniştiţi în acest haos cultural european dacă nu ar fi existat şi un factor etnic perturbator: o altă cultură, cu o altă mentalitate, total diferită, cultura islamică. Marile Puteri, ieşite din Al Doilea Război Mondial destul de șubrezite, au renunţat la imperiul colonial înlocuindu-l cu un imperiu bazat pe jugul economiilor vestice asupra celor orientale şi pe forţa financiară a Apusului în lupta cu orice încercare de a schimba ceva. Odată cu renunţarea la etalonul aur în anii ‘70, puterea financiară a dolarului, a sterlinei şi a mărcii germane a trebuit întreţinută de focul artificial al unor conflicte zonale, printre care şi veşnicul conflict din Orientul Apropiat. Cât timp războiul rece era conflictul primordial, conflictul acesta a fost pus pe plan secund, astăzi însă el este şi pare a deveni un conflict mondial. De ce oare o mare pătură a societăţii Islamului paşnic a devenit aşa de radicală, încât nu mai dă doi bani pe viaţă? Pentru noi, este greu de înţeles. Dar pentru ei este şi urmarea faptului că de peste 70 de ani nu ştiu nici împotriva cui ar trebui să lupte, nici care le sunt aliaţii. Dacă v-aţi fi născut în Gaza şi timp de 20 de ani vă cădeau bombele în cap şi nu ştiaţi de ce, ce aţi fi făcut astăzi, la 20 de ani? Dacă v-aţi fi născut în Iran şi aţi fi fost când prieten, când duşman cu americanii, când aliat, când inamic, ce aţi fi făcut astăzi cu viaţa voastră? Tot haosul acestor alianţe pe care Occidentul le-a făcut când cu șiiții, când cu suniții, când cu mujahedinii, când contra lor, a dus azi la situația că nimeni din lumea arabă nu ne mai crede că le-am dori binele vreunei părţi a lumii musulmane. Astfel, e uşor ca un conflict inexistent între Creştinism şi Islam să se transforme într-un război de gherilă şi uzură. Este nevoie să restartăm noi totul, să le redăm încrederea şi musulmanilor, dar şi populaţiilor noastre europene şi să încetăm să mai visăm la o integrare europeană bazată pe birocraţia de la Bruxelles şi, mai mult, la o uniune culturală discretă. Dacă nu vom înţelege asta în curând, la Roma, Londra, Bruxelles sau Bucureşti ne va fi frică să vorbim cu vecinii de scară. Declanşarea unui mare conflict etnic va duce şi la declanşarea micilor conflicte etnice de care Balcanii sunt plini, iar noi şi minorităţile noastre putem fi uşor atraşi în ele