Un alt caz în care CEDO a acceptat reclamația unui petent - Robert Matheron, un francez născut în 1949, închis la Penitenciarul Salon de Provence, Franța - condamnat la închisoare pentru trafic internațional de droguri, în urma unor convorbiri telefonice interceptate.

În 1993 a început urmărirea sa penală pentru trafic internațional de droguri. Dovezile obținute prin interceptările telefonice folosite în cursul procedurilor împotriva unui alt acuzat au fost folosite și împotriva lui Robert Matheron.

Reclamantul a susținut la CEDO că aceste dovezi sunt inadmisibile, dar acuzarea a explicat că nu are jurisdicție să verifice dacă dovezile obținute prin intermediul interceptărilor telefonice, în proceduri separate, au fost comunicate corespunzător și înregistrate în scris.

În 6 octombrie 1999, Curtea de Casație a respins apelul făcut de solicitant, susținând că acuzarea avea jurisdicție doar pentru a determina validitatea cererii de înregistrare a înregistrărilor telefonice ca probă, dar nu pentru a decide dacă interceptările telefonice sunt legale.

În 23 iunie 2000, solicitantul a fost condamnat la 15 ani de închisoare.

El s-a plâns, în temeiul Articolului 8 al Convenției Drepturilor Omului (dreptul de a i se respecta viața privată) că dovezile au fost folosite contra lui după ce au fost obținute din înregistrări telefonice în proceduri separate. Nefiind parte a acestor proceduri, el nu a putut să le conteste validitatea.

Principala sarcină a Curții a fost să stabilească dacă „un control efectiv” a fost disponibil pentru solicitant, pentru a contesta înregistrările telefonice al căror subiect a fost el. Era clar că el nu putuse interveni în procedurile în care fusese dat ordinul de a i se monitoriza convorbirile telefonice. Mai mult decât atât, Curtea de Casație a decis că într-un astfel de caz rolul acuzării a fost limitat la a verifica dacă cererea de furnizare a probelor obținute prin interceptarea telefonului a fost făcută în forma corespunzătoare.

Curtea a reiterat ci Actul de reglementare a interceptărilor telefonice din Franța, din 1991, respectă prevederile Convenției.

Totuși, spunea că raționamentul urmat de Curtea de Casație ar putea duce la decizii care ar priva o serie de persoane, și anume cele împotriva cărora s-au folosit dovezile obținute prin interceptarea telefonică, în cadrul unor proceduri separate, de protecția oferită de lege.

Asta s-a întâmplat în cauza aceasta, în fața Curții, în care reclamantul nu se bucura de protecția efectivă a legii, care nu făcea nicio distincție pe baza procedurilor în care au fost utilizate conversațiile telefonice înregistrate.

În aceste circumstanțe, Curtea a arătat că solicitantul nu a avut acces la „control efectiv” care să-i permită să conteste validitatea probelor obținute prin interceptări.

Prin urmare, CEDO a hotărât în unanimitate că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenție și i-a acordat reclamantului 3.500 de euro pentru daune morale și 5.500 de euro pentru cheltuieli de judecată.