Marius Oprea își va lansa marți, 27 iunie, ora 18.00, la Librăria Eminescu (Bdul Regina Elisabeta 16), romanul Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit, apărut de curînd la Polirom

„Soarele stă să apună. Duumvirii au plecat de mult de la şedinţa convocată în atriumul casei mele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, fîlfîind din togile lor stacojii. Adie vînticelul. O boare calmă şi frumos mirositoare, a fîn crescut în voia lui şi uscat în picioare, străbate această vale deschisă din două părţi, spre Iulia Apulensis şi Tibiscum, unde stăpînesc credicioşii mei, cumpătatul şi învăţatul Caius Dobrescus şi năvalnicul Hadrian Ardetius. Am primit veste ieri de la pri­mul, catedrala ridicată în cinstea martirilor şi prietenilor noştri Andrei Bodiu şi Alexandru Muşina, doborîţi primul de epuizare şi al doilea de boală în perioada cea mai neagră a perioadei persecuţiilor consumeriste din zorii acestui zbuciu­mat mileniu, este aproape gata, iar bunul şi bătrînul patriarh Nicolaus se simte în stare şi pregătit pentru prima liturghie în sfîntul lăcaş, clădit în întregime din cărţi zidite între pereţi de sticlă securizată, groasă de 16 milimetri. Ideea mi‑a apar­ţinut şi am anunţat în cele patru zări ale Imperiului că sînt bine‑venite donaţiile, fiecare carte putînd purta pe cotor numele donatorului, întru veşnica sa pomenire, vizibil prin peretele de sticlă.

Am purces şi eu să‑mi scormonesc vasta bibliotecă din fos­tele grajduri ale fermei pe care am cumpărat‑o la Sarmizegetusa în tinereţe, cînd preţul pămîntului aici nu era ca acum, de o sută pînă la cinci sute de ori, după zonă, greutatea lui în grîne pentru fiecare metru cub de suprafaţă. Acum, pămîn­turile sănătoase, neinfestate cu pesticide sau ierbicide se vînd măsurate atît ca suprafaţă, cît şi ca greutate a lor, echivalată în diferite produse, cel mai des în grîu, care a devenit valuta forte mondială. Cel mai mare preţ îl au pămînturile din lunca Mureşului, unde o grădină de napi de cinci mii de metri s-a vîndut recent cu echivalentul greutăţii a 7.500 metri cubi de pămînt în grîne. Oricum, tranzacţiile sînt rare acum, fiecare e mulţumit cu pămîntul său, după cum şi cît îl are.

Am mai găsit, căutînd cărţi fără folos, cîte ceva, dar mai ales am descoperit din întîmplare în pivniţă, în spatele unor rafturi la care nu am mai umblat de la prima reparaţie a casei, un laptop prăfuit, care, mare minune, încă mai func­ţiona. Îl primisem cîndva, în urmă cu patruzeci de ani, de la un fost puşcăriaş, pe care l‑am convertit într‑un faimos bucătar, căci cine n‑a auzit de expresia, cînd e vorba de o mîncare, „bună ca la Enăchescu“, cine n‑a aflat de tocăniţa de fasole nouă şi dovlecei, cu afumătură de carne de iac şi sos alb de lapte de capră cu tarhon, cu care am determinat delegaţia rusă, prezentă la Bucureşti la cel mai înalt nivel, să ne cedeze Basarabia pînă sub zidurile Kievului, în al treilea mandat prezidenţial al meu, oficial, în schimbul unui substanţial ajutor în grîne, dar la care s‑a adăugat, (pe atunci) neoficial şi confidenţial, reţeta tocăniţei lui Enăchescu. Cînd am ajuns preşedinte, înainte de a fi desemnat împărat al aces­tui mic imperiu al meu în comparaţie cu acela de la miazăzi, nici măcar nu am ezitat să‑l recuperez pe Enăchescu, acela pe care îl cunoscusem la spitalul de psihiatrie Socola din Iaşi, cu porecla de Puşcărie, unde continua să fie dedicat servirii cu cele mai alese bucate a oropsiţilor din oraşul nebunilor. Dar, pînă atunci, mai e de povestit, iar cine vrea să afle mai multe despre bucătar, nu are decît să caute prin tainele istoriei Turmei păstorului mut, cartea care mi‑a adus în 2020 Premiul Nobel pentru literatură. Ce vreau să vă spun, citind acum, la 92 de ani, textul de atunci despre mersul trenurilor patriei pe laptopul găsit în spatele rafturilor din pivniţă e că am avut în multe privinţe dreptate, dar, fără să mă trufesc, dacă l‑aş arăta acum cuiva, nu aş face decît să le dau apă la moară detractorilor mei din Partida Industriilor Foarte Uşoare, care văd că şi‑a întărit puterea în Senat şi convoacă şedinţe din ce în ce mai gălăgioase în For, care ar considera că lui Marius Opraea nu îi ajunge titlul de bazileu, acum mai aspiră şi la asocierea cu acele semizeităţi păgîne care ar putea prevesti viitorul, numite analystos, un fel de vraci la care se închină popoarele sălbăticite din nor­dul şi centrul continentului, de la vest de Cîmpia Panonică şi pînă la Templul Neputinţei, cum au denumit acum zeceani iubiţii mei concetăţeni din breasla călătorilor, conduşi de vrednicul meu fiu, Alexander, una dintre construcţiile celor din neamul silvupleilor, cum sînt mai nou numiţi francii, renumiţi pentru ospitalitatea lor costisitoare, şi anume o sondă de cîteva sute de metri înălţime, găsită în hăţişul unei păduri, printre ruinele inutile şi reci ale unor căsoaie. Acest templu mi‑a fost descris ca un schelet metalic imens, aşezat pe malul unui rîu de un galben chimic murdar, care nu produce nici un dram de petrol. Cert este însă un lucru şi îl pot recunoaşte acum, cînd îi dictez scribului Octavianus Tymaios, fiul unui fost ucenic al meu din tinereţe, căruia nu am prea avut pe‑atunci de ce să‑i arăt recunoştinţă, dar nici ură, aşa că, la rugămintea lui, cercetîndu‑l acum şi găsindu‑l cu totul chel şi mult îmbătrînit, am acceptat să‑i iau băiatul pe lîngă mine”.

Vor vorbi, alături de autor: Gabriela Adameșteanu, Sorin Antohi, Ovidiu Șimonca

Intrarea liberă

Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit este continuarea romanului Turma păstorului mut, apărut în 2016.

 

„Cînd prezentul nimiceşte utopia şi viitorul, ne rămîn ucronia şi trecutul. Scriind despre munca lui de gropar al comunismului (mai exact: «dezgropar»), arheologul şi poetul Marius Oprea şi-a descoperit vocaţia prozei lapidare, intense, mişcătoare. Primul său roman, Turma păstorului mut, era un parcurs al regăsirii de sine şi vindecării, nucleul unei alegorii metonimice a României – Spitalul Socola. Acum, autorul îşi extinde formula. Rezultatul, un dialog între memoriile primului Bazileu al Imperiului Român de Răsărit din 2056 şi un manuscris al său de aceeaşi factură din 2016, este o ucronie patafizică. Astfel, eliberată de constrîngerile speculaţiei raţionale, (auto)ficţiunea prefigurează o lume viitoare în care toate problemele şi-au găsit soluţiile. Multora, acestea le vor părea delirante. Dar dacă sînt singurele?” (Sorin Antohi)

 

„SF sau literatură confesivă? Talent uimitor, nedrămuit, de a imagina România peste 40 de ani sau o coborîre şovăielnică în sinele pierdut şi, apoi, regăsit? Pe de o parte: România, ţară ce devine imperiu, cucerind Germania, exportînd acolo «Tihna Trupească şi Liniştea Sufletească», ţară al cărei Imn Naţional este Somnoroase păsărele, compus de un copil, ţară care se apără de nori radioactivi cu Brîul Maicii Domnului, ţară în care Bucureştiul ajunge sediul Parlamentului European. Pe de altă parte: amintiri disparate şi înduioşătoare despre «ultimul arbore», «pasărea ploii», şarpele anguis fragilis, cîntecul guguştiucului care anunţă «iminenţa înălţării soarelui pe cer», nucul iubirii, drumul spre insula Amorgos, din arhipelagul grecesc. De fapt, o caldă poveste de iubire, marca Marius Oprea, născocitor de fapte viitoare şi înţelept tălmaci de semne ale prezentului. Iubire: pentru ţara sa, pe care – prin puterea prozei – o face să fie altfel, populată cu personaje ce ne par cunoscute, construite cu o suavă plăcere, cu o gingaşă ironie. Şi iubire pentru Cristina! Aflaţi în carte de ce, prin Cristina, Imperiul Român de Răsărit îşi pierde numele şi rînduielile.” (Ovidiu Şimonca)

Marius Oprea (n. 1964, Tîrgovişte) a studiat istoria la Universitatea din Bucureşti şi este autorul unei teze de doctorat cu tema „Rolul şi evoluţia Securităţii (1948-1964)”. În 2005 a creat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care l-a condus pînă în 2010. A publicat numeroase articole şi lucrări despre istoria Securităţii, care au apărut în presă sau au fost incluse în culegeri de studii şi publicaţii academice.

 

De acelaşi autor, la Editura Polirom au apărut: Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989) (2002, premiul Asociaţiei Editorilor din România pentru cea mai bună carte de istorie a anului); Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Braşov (în colab., 2002); Securiştii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliţie politică (coord., 2002); Chipul morţii: dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului (2006); Bastionul cruzimii. O istorie a Securităţii (1948-1964) (2008); Şase feluri

de a muri (2009, premiul revistei Observator cultural); Turma păstorului mut (2016).