23 martie 1847. Era o dimineață de primăvară, prima zi de Paște, iar liniștea mahalalelor a fost zdruncinată de cel mai devastator incendiu din istoria Bucureştiului, cunoscut sub numele de „Focul cel Mare”.

Potrivit conicilor vremii, focul a fost provocat de joaca băieţelului cluceresei Zinca Drăgănescu care a descărcat un pistol spre podul plin cu fân al şopronului din spatele casei. Cum vântul sulfa puternic, flăcările s-au întins cu repeziciune, cuprinzând o treime din oraşul de atunci. Au ars 2.000 de clădiri şi au murit 15 persoane, printre care şi un pompier militar. La o săptămână de la dezastru, pământul nu se răcise încă.

 

„Sub ochii îngroziţi ai localnicilor refugiaţi pe Dealul Mitropoliei, se desfăşura spectacolul înspăimântător al Bucureştilor în flăcări. Case, prăvălii, hanuri şi biserici ardeau într-un vacarm asurzitor. Pe uliţe, oamenii alergau înspăimântaţi, răsunau comenzile militare şi vaietele deznădăjduiţilor flăcări”, scria Anton Pann.

 

Cronicile vremii notau că partea stângă a Dâmboviţei era în flăcări, turlele bisericilor ardeau ca nişte torţe, mahalalele erau scrum, mai rămăseseră doar zidurile: „Domnitorul Gheorghe Bibescu, a cărui prezenţă vitejească zi şi noapte nu putu să înlăture dezastrul, spunea că dacă focul ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“.

 

Focul a mistuit 12 biserici cu mahalalele lor: „Sfântul Dumitru“, Curtea Veche (două), „Sfântul Gheorghe-Nou“, „Sfântul Gheorghe-Vechi“ şi Bărăţia, Stelea, Udricani, Vergului, Lucaci, Ceauş Radu, „Sfântul Ştefan“, dar şi alte mahalale: Colţea, Răzvanul, „Sfântul Nicolae“ - Şelari, Şerban Vodă, „Sfântul Ioan Nou“, „Sfânta Vineri“, Oltenii, Delea Nouă şi Hagiului.

„Incendiul a mistuit zona Curţii Vechi de lângă Hanul lui Manuc, numeroase case de pe malul stâng al Dâmboviţei, întinzându-se spre Colţea, zona Sf. Vineri, până în Calea Văcăreştilor. Cuprinzând o zonă comercială foarte densă, focul a pricinuit pagube evaluate la peste 30.000 pungi de aur, provocând şi moartea a mulţime de negustori, care s-au stins cu totul", scria la acea vreme şi cronicarul Ioan Sân Dobre Cojocarul.  

Anton Pann scria că, la vestea  izbucnirii focului, marii dregători adunaţi în palatul lui Bibescu (din Piaţa Unirii de astăzi), au rupt-o la fugă spre casele lor. Toptangii şi pânzarii, braşovenii şi rachierii, cavafii şi şalvarangiii, toţi cei care populau centrul comercial al oraşului, îşi îngrămădeau avutul în mijlocul uliţelor, încurcând pompierii şi soldaţii „miliţiei pământene" veniţi în ajutor. Alţii, după un vechi obicei, îşi adăpostiseră mărfurile după zidurile hanului Sf. Gheorghe Nou. Focul, însă, a biruit zidurile de cetate ale acestuia astfel „că fir de aţă nimeni n-a scos.

Arhimandritul Nicodim Greceanu nota că „duminică, la 8 ceasuri din zi s-a aprins târgul buricul Bucurescilor, arzând toate prăvăliile, Hanul Sf. Gheorghe, Hanul lui Matei Vodă, Sărăria Veche cu târgul Cucului şi la vale până în casele lui Costriş. Fiind focul până la 8 ceasuri din noapte dând însă puţină ploaie s-a mai potolit".

Lupta cu focul a fost una grea pentru că, în lipsa autospecialelor de astăzi, pompierii s-au folosit de pompe manuale şi au fost ajutaţi de sacagii care transportau apa din Dâmboviţa în butoaie. Sute de oameni au fost mobilizaţi la curăţarea străzilor şi la înlăturarea ruinelor înnegrite ce stăteau să cadă.  

Pentru ajutorarea sinistraţilor au fost organizate spectacole de binefacere şi s-au lansat apeluri în ţară şi în străinătate pentru strângerea de fonduri. Vestea incendiului a făcut înconjurul Europei şi mai multe ţări au trimis ajutor material. Au donat atunci sume importante de bani domnitorul Ţării Româneşti Gheorghe Bibescu, sultanul Turciei, domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, domnitorul Serbiei, Miloş Obrenovici, şi pitarul Evanghelie Zappa. După ce oraşul a revenit la viaţă, a început reconstrucţia Bucureştiului: casele au fost acoperite cu tablă, atelierele meşteşugăreşti unde se lucra cu focul sunt scoase din zona centrală şi au fost montate mai multe cişmele şi conducte de apă.