Am cunoscut un om complex. În felul său de a fi şi de a gândi. Florin Vâlcu e unul dintre acei români care te fac să înţelegi că omul simplu nu-i deloc simplu. Îţi poate schimba întreaga structură a universului. Are 57 de ani, e strungar, pasionat de cărţi şi epigramist. L-am întâlnit în Muzeul Satului din Bu cureşti, de data asta în calitate de pictor.

M-au atras prima oară scoarţele de copac pictate. Stătea la măsuţă împreună cu lumea lui, a culorilor şi a pensulelor. Simt apoi genul acela de cumpătare, de linişte, în gesturi, în privire, în tot. Până şi în respiraţie. L-am salutat şi i-am cerut voie să mă aşez lângă el. Presimt o discuţie lungă. Şi nu doar despre acuarele. Când a început să povestească s-a deschis o uşă pe care nu o bănuiam. Spre un suflet al firescului şi al vorbelor spuse tranşant de simplu.

„Din dorinţa de diversificare”

Pictează de mic. Scoarţa de copac e o treabă mai de curând. În rest, au fost pânzele. Stă la casă la curte. Centrală pe lemne. A văzut că scoarţa are ceva ce poate fi valorificat şi altfel.

De când pictaţi pe scoarţă? „De 15 ani”. De ce tocmai aşa? „Din dorinţa de diversificare”.

Cu cât sunt mai neregulate, mai stricate, ca să zic aşa, cu atât defectele au şansa transformării în calitati.

„Nu elimin rupturile”. Cum aşa? „Mă inspir de la forma creată de natură şi din ciudăţeniile ei”.

Peisaje, chipuri, apusuri, răsărituri, basme. Uite un râu care se varsă tocmai într-o cavernă. E orificiul pe care îl are coaja asta.

„S-a declanşat căutarea mea”

Demult, în copilărie, a plecat pe drumul nuanţelor. „Am văzut la un unchi al meu care încerca şi el să picteze. Atunci s-a declanşat căutarea mea”.

Avea şapte sau opt ani, nu mai ştie precis. Deja discuţia noastră ia amploare prin această expresie, „căutarea mea”. Prefera să picteze, în loc să bată mingea pe maidan, cu ceilalţi copii.

Pragmatism

Şi totuşi, rupe el brusc firul acestei naraţiuni, a mers pe ceea ce înseamnă pragmatism. Să aibă o meserie, să câştige o pâine.

De ce n-aţi urmat pictura? „Probabil că n-am avut suficient curaj”, răspunde destul de repede. Îmi închipui că dilema asta şi-a pus-o mai demult, iar concluzia e cimentată.

Nu vă grăbiţi cu eventuale concluzii. Nu-mi dă niciun moment senzaţia că regretă. E viaţa lui şi se mândreşte cu deciziile pe care le-a luat.

Recunoaşte că, tânăr fiind, n-a avut suficientă încredere în talentul său. „Mi se parea că la un liceu de artă n-aş face faţă”. Aşa că la 25 de ani îl găsim, pe scara destinului, muncitor calificat. În fabrică.

„Să construieşti, dar să şi stăpâneşti”

În primii ani de căsnicie au stat într- un cămin al uzinei. Bărbatul a început să construiască acel cuib la care orice om visează. El singur a pus cărămidă peste cărămidă.

Muncea cât era ziua de mare. Şi în fabrică, şi la casă, şi pe lângă toate astea îşi mai găsea un pic de timp şi pentru pictură.

A primit un sfat înţelept de la o rudă de-a sa. I-a zis uncheşul acela „să construieşti, dar să şi stăpâneşti”. Vorbă care te pune serios pe gânduri.

Să stăpâneşti. Adică să ai grijă şi de viaţa ta, de sănătate, de familie, de copii. Să simţi că trăieşti. Să aduci suflet între zidurile pe care le-ai înălţat. Aşa sfat, să-l ţii minte!

Cea mai importantă a fost familia, îmi spune olteanul. Aproape în fiecare an plecau în vacanţă. Cu Trabantul lor. Mergeau frumuşel prin ţară.

 O epigramă, înainte de plecare

Se apropie momentul în care ne vom vedea fiecare de calea lui. Nu înainte ca doljeanul să-mi recite o epigramă. Ei da, are şi această îndeletnicire. Scurta poezie se intitulează „Verbul este verb (Paradox)”. Iat-o. „De pe când eram imberb/Mă întreb, fără motiv:/Cum să fie verbul verb/Dacă este substantiv?” Domule Florin Vâlcu, şansa acestei ţări e că are oameni, nu puţini, din fericire, ca dumneata!

Pictura şi dragostea

După liberare se înscrie la Şcoala Populară de Artă. A întâlnit profesori care i-au şlefuit talentul. Cromatică, tehnică. Trei ani de învăţătură. Dar fără ca în acest timp să renunţe la meseria lui. Lucra în ture. Dimineaţa la muncă, după-masa la cursuri. „Şcoala mi-a dat mult curaj”. Nimic nu e întâmplător. La grupa de pictură se îndrăgosteşte de fata care mai târziu i-a devenit soţie. Pasiuni gemene.

Ştiinţa de a fi părinte

Florin i-a învăţat pe cei doi băieţi ai lui să citească de la cinci ani. I-a deprins şi cu limba engleză. Le explica şi elemente din Geometrie.

Nu întâmplător e la curent cu ştiinta unghiurilor şi a cifrelor, aflată la baza meseriei de strungar.

Dar le-a vorbit şi de respectul faţă de tot ceea ce întreprind. Nimic lăsat la voia întâmplării. Seriozitate, cumpătare.

La liceu, o profesoară i-a felicitat, pe el şi pe soţia lui. Pentru felul în care au înţeles şi au ştiut să dea frumoasă şi dreaptă educaţie copiilor.

„Am fost atât de mândru de copiii mei!”, îşi aminteşte bărbatul. Chipul i se lumineză pe dată.

Se gândeşte la băietii lui. Plecaţi acum în Danemarca. Cel mare şi-a finalizat studiile şi lucrează în administrarea afacerilor la o companie din domeniul biotehnologiei. Cel mic e în anul patru la facultate. Dar câştigă şi el o pâine bună în informatică.

Pasiunea cititului

Cum e viaţa dumneavoastă, dincolo de cotidienele responsabilităţi? Şi el, şi nevasta lui, au pasiunea cititului.

Îmi vorbeşte despre John Ernst Steinbeck. Îi place foarte mult „La răsărit de Eden”. E în stare să-mi înşiruie o sumedenie de lucruri din literatura universală. Apreciază şi stilul lui Zaharia Stancu.

Ce este un artist, în viziunea dumneavoastră? „Artistul cultivă spiritul. Arta determină cultura. Iar cultura determină civilizaţia”.