Florin Piersic și-a pierdut sora în urmă cu ceva vreme. Lucica avea doar 15 ani atunci când a murit înecată, în timp ce încerca să salveze o colegă de la înec în Prut. Actorul a povestit că a fost devastat când a aflat că sora lui nu mai este și că ar vrea să-l întrebe pe Dumnezeu dacă aceasta s-a întâlnit cu părinții lor în Rai.

Cea mai mare durere a lui Florin Piersic

„Dacă aș fi între patru ochi cu Dumnezeu, L-aș întreba un singur lucru. Lucica, sora mea, care la trei zile înainte de a împlini 15 ani s-a înecat în Prut, dorind să salveze pe colega ei de bancă care striga «Ajutor, ajutor!». Toți au fugit de acolo, doar sora mea a rămas. Îmbrăcată, a sărit după ea. Pe acolo trecând un om, îi știu numele, a sărit în apă, prima pe care a pus mâna a fost Doina Puha, fata generalului Puha, colega de bancă a surorii mele…

@cristiantruta1 #cristiantruta1 ♬ sunet original - 𝐂𝐫𝐢𝐬𝐭𝐢𝐚𝐧 𝐓𝐫𝐮𝐭𝐚

Când a sărit a doua oară, după sora mea, n-a mai găsit-o… La 4 kilometri, niște pescari au găsit-o plutind. Dragii mei, trebuie să vă spun neapărat! Cea mai mare durere a părinților mei și a mea, cu timpul, a fost pierderea Lucicăi, care era sufletul lor. Aș vrea să-L întreb pe Dumnezeu: Lucica noastră s-a întâlnit cu părinții mei acolo, în Rai?”, a spus marele actor în timpul unui spectacol.

A rămas marcat pe viață

Florin Piersic a mai spus că nu va uita niciodată cum mama sa a încercat să îmbrățișeze sicriul în care se afla sora lui, Lucica.

„Îmi amintesc de ziua cea mai tristă a vieţii mele, când mama, smulgându-se de la brațul tatălui meu, s-a repezit la sicriul în care era Lucica noastră, găsită după patru zile de niște pescari, plutind pe apele nemiloase ale Prutului. Încercarea ei de a o îmbrățişa mi-a rămas întipărită pe retină, într-un fel pe care nu-l pot povesti Florin Piersic ”, spune acesta.

Florin Piersic, despre suferința părinților lui

Actorul a declarat că i-a fost foarte greu să-i vadă pe părinții lui supărați. El a povestit și despre momentul în care mama lui i-a spus că sora lui, Lucica, nu mai vine.

„Îmi amintesc de ziua în care, printr-un geam pe care curgeau lacrimile ploii de sfârșit de octombrie, am văzut-o pe Mama, în negru, coborând alături de tata dintr-o birjă. În disperarea lor de a obține alinarea spirituală după pierderea Lucicăi, fuseseră plecați ceva vreme la București, timp în care eu rămăsesem în grija familiei Puha. «A venit mama, au venit!», am strigat. Era 1942, toamna. Pe scări, mama m-a luat în brațe și, cu lacrimi în ochi, mi-a spus: «Florinel, Lucica, nu mai vine“. De atunci, de la şase ani și câteva suspine, o țin minte parcă mereu la fel, ca pe o fetiță. Iertați-mă, dragilor, dar așa am văzut-o eu întotdeauna: o fetiţă tristă… bună, blândă, înţelegătoare, obosită, uneori veselă, cu haz, generoasă, vorbăreaţă, cu nişte ochi adânci”, povestește actorul.