Fix un an

Fix un an

Acum un an, pe 15 octombrie 2013, publicam primul articol al acestei rubrici. Dan Andronic mi-a propus să scriu în fiecare zi cîte un text cu temă culturală și a găsit imediat și titlul rubricii, ”Dictatura culturii”. Cititorii de print sînt deja familiarizați cu el, cititorii online, însă, identifică textele mele ca pe orice alt comentariu, fără să știe că ”Dictatura culturii” este o rubrică zilnică a ”Evenimentului Zilei”.

 Scopul acestei rubrici este acela de a stîrni curiozitatea cititorului și atît. Rubrica aceasta nu dă lecții, nu face exegeză, nici critică, nici analiză. Textele mele nu-si propun nimic mai mult decît să-l facă pe cititor să mai facă singur, după ce citește, măcar un pas. Dacă face mai mulți, de pildă cumpărînd cartea despre care eventual scriu și citind-o,cu atît mai bine. Dar scopul meu este atins dacă, de pildă, după ce citește articolul, cititorul mai petrece cinci minute din viață căutînd pe google ceva mai mult despre subiectul textului meu. Sau dacă se mai gîndește la tema mea preț de o cugetare. În final, idealul nostru ar fi ca cititorul să ajungă să simtă o plăcere aparte citind rîndurile mele despre cîte un muzician sau despre cîte un pictor. Dan Andronic a mizat pe un contrast:  site-ul evz.ro ca și printul Evenimentul Zilei sînt ”consumate” mai ales de cei care sînt interesați de politică. Ziarul s-a poziționat deja ca un cotidian ”de dreapta”, publicul său este specific și politica este preocuparea sa principală. Ei bine, printre lovituri, fente și eschive politice, un text ”diafan” nu poate decît să prindă bine, și-a zis Dan. Uneori, o spun cu regret, mai scap și eu piciorul în politică. Mă mai enervez de una sau de alta și nu mă pot abține – mai comit texte politice. Oricîtă plăcere de moment îmi produce scrierea unui astfel de text, îl regret imediat ce-l văd publicat. Mă străduiesc să le răresc.

Acum un an, demarajul nu a fost ușor. Cititorii se apropiau cu reticență de textul cultural. Mai toți vroiau politică, politică, politică – dacă se poate în sînge. Încet-încet, însă, frecvența cititorilor mei a crescut. A apărut, spre marea mea bucurie, un grup de oameni care deveniseră cititori fideli. Unii mi-au scris, alții m-au oprit pe stradă sau mi-au transmis prin prieteni comuni că mă citesc zilnic. Ba chiar, cîțiva mi-a spus că încep dimineața citind, la cafea, textul meu. Devenisem parte a ritualului matinal pentru cîțiva cititori și asta mi-a dat o mare satisfacție. Nu le voi putea mulțumi suficient pentru ea.

 Pe site, comentariile care se adunau sub textele mele erau, în imensă majoritate, inteligente și informate. De multe ori, intram și eu în dialog cu comentatorii. Era pur și simplu frumos! Cam prin primăvara acestui an numărul cititorilor ”Dictaturii” se dublase deja față de primele luni și continua să crească. Dar, tot atunci, am sesizat că se schimbă ceva în forumul de discuții de sub articol. În limbajul ”Stăpînului inelelor”, trolii începuseră să invadeze pădurea. Apăruseră, de unde, nu știu, comentatori care spurcau totul. Așezați cu mîndrie de români la periferia limbii române, uneori în totală rătăcire a minții, aceștia luau la înjurat totul. Pe ceilalți comentatori, pe Băsescu sau pe Ponta, sau pe amîndoi de-odată, ziarul în întregul lui, pe evrei și pe comuniști, pe americani și pe ruși. Desigur, autorul nu scăpa nici el. Greu de reprodus limbajul folosit de aceștia, greu de uitat violența jignirilor pe care le adresau altor comentatori care îi admonestau civilizat. În toamnă, atmosfera în forumul de discuții se stricase de tot. Ceea ce m-a întristat cel mai mult a fost  că, odată cu creșterea numărului celor care scriau oribil (stilistic, gramatical dar, mai ales, în conținut),  au început să dispară cei care comentau decent, cultivat, respectuos. Am simțit că acest loc frumos (foarte mic în comparație cu continentele de delir politic din presa noastră) este confiscat. Am văzut cu ochii mei coșmarul: prin urlet și mizerie, golanii au evacuat pur și simplu decența. Atunci, am decis să opresc forumul. Am convins conducerea ziarului. Imediat după disprația forumului, frecventarea textelor mele a scăzut brusc, la jumătate. Încet-încet, ea se ridică din nou.  Obiectivul meu acum este să revin la cifrele maxime de audiență de acum cîteva luni, dar fără forum. Am devenit un promotor al ideii presei online fără forumuri sub articole. Știu că așa ceva lovește serios veniturile din publicitate ale ziarului (costul publicității pe un site este direct determinat de trei factori: numărul de ”unici” care vizitează site-ul, numărul general de vizualizări și timpul mediu pe care un vizitator îl petrece pe site – dacă le tai scrierea, acest din urmă indicator se prăbușește scăzînd odată cu el prețul publicității pe site-ul respectiv). Dar știu la fel de bine că e mult mai sănătos pentru ”atmosfera” generală a ziarului dacă elimini tribuna de la care vorbesc oameni pe care îi știi plătiți sau chiar dereglați mintal. Nu-mi vorbiți de moderare, vă rog! E o iluzie. Redacțiile abia au oameni să producă ziarul, cum vă imaginați că ar putea plăti pe cineva să stea ”around the clock” cu ochii pe forumurile de sub tate articolele și să elimine tot ce e mizerabil, cu bună judecată,  făcînd, așadar, distincția dintre o critică ceva mai impetuoasă și o injurie?  Nu există așa ceva în presa românească. Moderările le fac diverși angajați ai secțiunilor online ale ziarelor printre alte mii de treburi, cînd au puțin timp de așa ceva.

După un an, vă mulțumesc că mă citiți. Vă mulțumesc că îmi scrieți. Desigur, voi continua. Vă invit să continuăm împreună. Să alegem dictatura culturii, singura dictatură sub care merită să trăiești.

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: