Cei mai mulți iubitori de blues au fost luați pe neașteptate acum cîteva zile, cînd a vestea că B. B. King a murit a cuprins lumea.
Sigur, toată lumea știa că B. B. King se apropia de 90 de ani. Toată lumea știa că, toamna trecută, B. B. King a colapsat în timpul unui concert la Chicago și că, la începutul acestui an, încă nu se simțea bine. Cei foarte mulți care îl urmăresc îndeaproape știau și că, de curînd, fusese spitalizat - dibetul său se complicase. Și totuși, vestea că B. B. King a murit nu era deloc așteptată. Întîi, pentru că B. B. King avea ceva etern - era dintotdeauna cu noi, era de vîrsta bluesului, era însăși bluesul pentru mulți dintre noi și este de neconceput că bluesul moare. De altfel, B.B. sînt inițialele pentru ”Blues Boy”, căci numele său real a fost Riley Ben King. Apoi, pentru că exprimarea sa muzicală și scenică nu se schimbase niciodată, prezervîndu-se în decenii. Muzicienii schimbă ceva în atitudinea lor artistică, odată cu vîrsta - ceea ce e firesc. Nu și B.B. - el era același, și la 80 de ani și la 60 de ani și la 40 de ani. Poate vocea căpătase mai multă duritate, i se dogise puțin, coborîse mai adînc în piept, dar schimbarea aceasta părea mai degrabă a fi o opțiune estetică, o evoluție stilistică decît o schimbare de dincolo de el, una dintre acele urme fatale ale bătrîneții. Toate semnele indicau, de decenii, stabilitate și B.B.King devenise un reper. Iar reperele nu mor. Nu în ultimul rînd, B.B.King încarna ceva esențial din spiritul bluesului: acel ”take it slow” care îți permite să înțelegi mai bine, să fii mai clar, să nu te grăbești. De ce să se grăbească, atunci, spre moarte chiar el, profesorul de negrăbire?
Bluesul este mai mult decît o stare. Este o atitudine. Este, aproape, o filozofie. Esențial pentru blues, ne spun muzicienii, este ”chemarea și răspunsul”. Bluesul se construiește pe dialog: orice frază muzicală cheamă o alta și îi răspunde, a doua frază muzicală o comentează întotdeauna pe prima și provoacă răspunsul acesteia care îi răspunde la rîndul ei. Dialogul nu e repetiție și nici ecou, este evoluție împreună. Bluesul nu este o muzică a singurătății decît în măsura în care vorbește explicit despre singurătate, dar chiar și atunci cînd muzicianul mărturisește despre propria lui singurătate, ceva sau cineva care ascultă și comentează este acolo. Partenerul nedespărțit al lui B.B. în blues a fost chitara lui. Cîndva, în anii 1960, declarase că vrea să ajungă să facă chitara să emită sunete omenești. În autobiografia sa din 1996 va spune că, datorită mîinilor sale ”mari și grase”, a ajuns să poată îndoi corzile și strînge riful într-un asemenea mod încît poate să redea din chitară vibratoul unei voci. Și vocea și chitara erau deopotrivă esențiale pentru el. De aceea, foarte rar cînta din voce și din chitară în același timp. Vocea sa și chitara sa nu se amesteacau niciodată, pentru că fiecare avea ceva de spus și cealaltă răspundea.
A avut o viața fabuloasă. Nu menționez decît faptul că a lăsat în urmă 15 copii, care azi au vîrste cuprinse între 50 și 67 de ani, fiecare fiind făcut cu o altă femeie. A avut o carieră muzicală irepetabilă. A avut o deschidere uluitoare spre stiluri muzicale diverse, colaborînd cu muzicieni atît de diferiți precum U2, Eric Clapton, Cindy Lauper sau chiar Barbara Hendricks. A muncti fără oprire, a avut succes și devenit o legendă încă din timpul vieții. Și totuși, nu a fost împăcat niciodată cu el însuși. Așa, cel puțin, mărturisea într-un interviu din ”The New York Times” acum vreo 10 ani. Poate că acum a găsit împăcarea, căci ”the thrill is gone”.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
