De câteva zile nu mă mai pot desprinde, în pauzele rezervate relaxării, de cartea scoasă în urmă cu un deceniu de Gabriel Liiceanu: Ușa interzisă. Hohotesc ca un apucat și, gândesc, ori am exagerat cu munca în condiții de carantină, ori pastilele de râs pe care mi le furnizează amintirile filosofului sunt demențiale. Hotărâți voi!
„La Institutul de Filosofie, în anii ’70, aveam un coleg care, înainte de a deveni «logician», fusese croitor la APACA - rememorează Gabriel Liiceanu într-o notă datată vineri, 21 iunie. Avea în el o mitocănie rabelaisiană, deturnată și domolită de voluptatea cu care obișnuia să relateze scene al căror erou era și pe care, oricine în locul lui, le-ar fi păstrat pentru sine”.
Urmează și o scurtă descriere fizică: „Totul, în spectacolul pe care îl oferea acest om, era sporit de o fizionomie extraordinară: avea structura unui jucător de rugby din linia a treia, mâinile uriașe, capul masiv în formă de pară, ochii mici și călcătura lată”.
Gol în oglindă
O ultimă și decisivă tușă: „A ținut să ne comunice din prima clipă în care a venit printre noi, membrii secției de epistemologie și logică condusă de Henri Wald, că își începe ziua contemplându-se minute în șir, gol, în oglindă”.
Acum, că personajul principal a fost deja prezentat, să dezvelim miezul anecdotei: „Într-o dimineață brumoasă de toamnă - amintește Liiceanu -, a venit la Institut cu o sticlă de must din care ne-a oferit câte un păhărel, îmbiindu-și mai ales colegele să bea, pentru că era «bun și dulce». Apoi ne-a povestit cum făcuse mustul”.
Ritual bahic
Acum e acum!
Gabriel Liiceanu: „Strugurii, al căror must tocmai îl băuserăm, fuseseră prelucrați astfel: logicianul nostru și soția lui (purtând numele suav de Candida) se dezbrăcaseră goi-pușcă, se urcaseră în cadă și, la un moment dat, inspirați de ritualul bahic pe care îl resuscitau într-un apartament de bloc din Militari, trăiseră, scăldați pe jumătate în must, o toridă scenă de amor pe patul de struguri din cadă”.
Fabuloși Candida și croitorul-logician, fabuloși!
„Două-trei doamne - mai reține Liiceanu -, care ascultau povestea cu paharul gol în mână, au părăsit biroul în grabă, cu batista la gură”.