Începând din 1982, am mers relativ des în redacţia Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române – Editura Patriarhiei –, condus la vremea aceea de Arhimandritul Bartolomeu Anania şi aflat într-una din clădirile Arhiepiscopiei Bucureştilor, unde se ajungea prin strada 11 Iunie.

Angajaţii acestei instituţii erau puţini – cred că în jur de zece –, însă de cea mai aleasă calitate omenească şi intelectuală. Acolo am avut prilejul să o cunosc pe Anca Manolache, o persoană distinsă şi una dintre puţinele femei-teolog din România de atunci.

Avea trei licenţe: în Litere (Spaniolă şi Italiană), în Drept – dobândite în 1944 şi 1945 – şi în Teologie, facultate absolvită în plină teroare stalinistă, în 1950. În aceeaşi perioadă, între anii 1951 şi 1954, a urmat cursuri de doctorat în Teologie dogmatică. La fel ca alte licenţiate în Teologie, Anca Manolache nu şi-a putut susţine doctoratul întrucât vreme de două decenii (1948-1968) nu s-a mai acordat niciun titlu de doctor în Teologie. Revenirea s-a produs abia în 1968, anul de vârf al liberalizării, când primele teze (susţinute în aceeaşi zi) aparţineau unor intelectuali străluciţi: părintelui Mircea Păcurariu şi preotului profesor Ion Bria.

Revenind la Anca Manolache, care a executat cinci ani de închisoare politică, trebuie spus că a publicat numeroase studii în revistele bisericeşti, cu predilecţie despre Maica Domnului, iar după căderea fostului regim a tipărit volumele Problematica feminină în Biserica lui Hristos, Paşi spre mântuire, Sfintele Taine în viaţa Bisericii.

Faptul că în România – singura ţară ortodoxă comunizată din epocă având acest privilegiu –, până în anul 1959, cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti au putut să fie urmate şi de femei, atât călugăriţe, cât şi laice, constituie un binecuvântat paradox. Altul fiind faptul că, până la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut, studenţii teologi erau exceptaţi de la satisfacerea stagiului militar. Iar atunci când aceştia au început să facă armată cu termen redus, iniţiativa n-a aparţinut Ocârmuirii, ci Mitropolitului Moldovei Iustin Moisescu, sublocotenent în rezervă.

Au trecut o sută de ani de când cele dintâi femei din România au pătruns în sălile şi amfiteatrele facultăţilor de teologie. Asta se întâmpla în toamna anului 1918. Primele studente erau laice, menite să devină, după luarea licenţei, profesoare de religie. Înaltpreasfinţitul Gherasim, fost Arhiepiscop al Râmnicului, îmi povestea că în 1944, în seria sa de studenţi la Facultatea de Teologie, partea feminină era reprezentată semnificativ atât de călugăriţe, cât şi de laice. Această serie, mi-a mai povestit ierarhul, punând mână de la mână, a cumpărat de la văduva lui Nae Ionescu ediţia Patrologiae cursus completus întocmită de abatele Jacques Paul Migne în 382 de volume grupate în Series graeca şi Series latina.

Despre atmosfera din Facultatea de Teologie de la Bucureşti şi despre prezenţa feminină de acolo din aceeaşi perioadă, a lăsat însemnări într-un volum de memorii o altă femeie-teolog, Natalia Manoilescu-Dinu (foto), fiica economistului şi omului politic Mihail Manoilescu, mort în închisoarea de la Sighet. Natalia Manoilescu-Dinu s-a înscris la Teologie în 1945, absolvind facultatea patru ani mai târziu. În 1950 a fost admisă la doctoratul pe care n-a mai avut, ca şi Anca Manolache, cum să-l obţină. Însă amintirile sale de studentă la Teologie sunt superlative. Iată un fragment în acest sens: „În primii doi ani, profesorul care m-a impresionat cel mai mult a fost, fără îndoială, părintele Coman, care preda Patrologia. Era şi absolvent al Facultăţii de Limbi Clasice, unde fusese studentul lui Vasile Pârvan. Înalt, cu prestanţă, cu un păr puţin încărunţit care contrasta cu eleganta reverendă neagră, părintele Coman domina de la catedră auditoriul, pe care îl cucerea prin modul cum ştia să imprime glasului o tonalitate extrem de plăcută, aproape melodioasă, căci avea talent de orator. Cunoscând la perfecţie opera Sfinţilor Părinţi, încerca să ne transmită şi nouă pasiunea sa pentru vechea literatură creştină, care, datorită modului său de predare, ne devenea foarte apropiată şi bogată în semnificaţii. Adesea, în cursul prelegerilor sale, părintele Coman se abătea de la subiect, făcând diferite digresiuni, de cele mai multe ori foarte interesante. (...) La seminarii – făceam cu el traduceri din greacă şi latină din literatura patristică – era extrem de exigent, dar totodată bun pedagog, ştiind să stimuleze studenţii. (...) În vara anului 1947 a avut loc, la Oslo, un congres mondial al tineretului creştin, organizat de Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Părintele Coman m-a propus pe mine şi pe alţi trei studenţi să facem parte din delegaţia trimisă de facultate. În cele din urmă, guvernul comunist nu ne-a acordat paşapoarte pentru a participa la această manifestare creştină. Rămâne însă gestul său care m-a mişcat profund”.

În anii ’50, „sub camuflaj”, ca să spunem aşa, au urmat Teologia viitorii profesori Virgil Cândea şi Alexandru Duţu, fără ca lucrul acesta să se afle, cu atât mai mult cu cât cei doi erau angajaţii unor instituţii de stat (cel dintâi la Biblioteca Academiei). Într-o situaţie identică se găsea pe atunci Nina Stănculescu, despre care Virgil Cândea scrie: „Sub îndrumarea Părintelui Dumitru Stăniloae, ea a susţinut o teză de licenţă tratând despre kenoza Fiului lui Dumnezeu ca temei şi model al smereniei creştine, temă prin excelenţă filocalică. Reflecţia teologică a deprins-o cu lectura interioară a operelor Meşterului de la Hobiţa, în care a descifrat Creaţia lumii, Iubirea, Cuminţenia, teofaniile...”.

Rândurile citate sunt desprinse din prefaţa scrisă de marele savant pravoslavnic la cartea – una de referinţă – a Ninei Stănculescu Brâncuşi – Rugăciune pentru Mileniul III, lectură mărturisitoare care leagă arta nonfigurativă a marelui sculptor de spaţiul ortodox românesc.

Fiindcă am vorbit de o bogată prezenţă feminină, până în anul 1959, pe băncile Facultăţii de Teologie din Bucureşti (ulterior: Institutul Teologic de grad universitar), se cuvine să amintim că în aceeaşi perioadă au existat în ţara noastră şi seminarii monahale, atât pentru călugări, cât şi pentru călugăriţe (la mânăstirile Hurez şi Văratec, aceasta din urmă având peste 500 de maici şi surori). Unele maici au absolvit ambele forme de învăţământ teologic şi în acest sens îmi vine în minte Maica Eustochia, stareţa Văratecului.