Au trecut aproape 20 de ani de când am fost pentru prima oară la Rohiţa. Mai întâi, în toamna lui 2001, am ajuns la Rohia, unde nu mai ajunsesem niciodată.
Atunci m-au invitat ÎPS Justinian şi PS Iustin să cunosc Maramureşul şi mânăstirile sale splendide – parcă văd acum, cu ochii minţii, Bârsana –, între care se prenumără Rohia. Am ţinut atunci o conferinţă în sala Casei de Cultură din Baia Mare, la care a luat parte şi Preasfinţitul Iustin; apoi mi-a fost călăuză binevoitoare în trecutul şi prezentul Rohiei: m-a condus să-mi arate, de pildă, chilia aparte a Părintelui Nicolae Steinhardt – aparte întrucât se vedea că aparţinuse unui monah ce era şi scriitor –, şi biblioteca de 40.000 de volume pentru care adjectivul impresionantă e sărac.
După conferinţa de la Baia Mare m-am întors la Rohia, unde am petrecut câteva zile alături de părintele Ioan Pintea şi părintele profesor Radu Dorin Micu, doi preoţi şi intelectuali strâns legaţi atât de Rohia, cât şi de Părintele Nicolae Steinhardt. Atunci mi-a vorbit Ioan Pintea despre Mânăstirea Rohiţa, aflată la 12 kilometri depărtare, dincolo de satul Boiereni, şi de stareţul ei, călugăr admirabil, om tânăr, părintele Vasile Filip, cu metanie la Rohia şi ucenic al lui Nicolae Steinhardt.
Un an mai târziu, în 2002, tot toamna şi tot în Postul Crăciunului, am ajuns din nou la Rohia, şi tot împreună cu părinţii Radu Dorin Micu şi Ioan Pintea. Am plecat de acolo înspre Rohiţa cu un IMS – un fel de jeep fabricat la Câmpulung acum peste 50 de ani, cu un scaun lângă şofer şi cu două bănci transversale în spate. Am trecut mai întâi prin Boiereni, sat destul de mare, cu o biserică frumoasă şi cu câteva sălaşuri ţigăneşti spre capătul lui. De acolo, preţ de câţiva kilometri, panta îngustă a şoselei pietruite urca printre dealuri cu arbori cu frunzele cafeniu-roşcate. Erau o linişte densă şi un aer care îmi aminteau de alte vremuri, de anumite mânăstiri şi de ruperea lor de lume; de blagoslovita lor izolare din anii ’80 ai secolului trecut… Aşa erau, de pildă, mânăstirile de maici Zamfira (Prahova), Robaia şi Văleni (Argeş), sau Celic-Dere, aceasta cu un albastru mistic deasupra pe care cerul românesc îl mai are şi astăzi. Când am ajuns la Rohiţa se întuneca. Stareţul Vasile ne-a poftit la masă într-o mică trapeză în care pătrunsese mirosul de lemn proaspăt tăiat. Nu am stat mult, întrucât aerul tare, liniştea şi focul din soba uneia dintre odăile Casei cu paraclis te trăgeau la somn; aveam să aud ca prin vis clopotul care chema la Vecernie mica obşte.
A două zi am privit dintr-un balcon al Casei cu paraclis un minunat tablou de toamnă, vast şi odihnitor, al dealurilor din apropiere: pe creasta unuia dintre ele se distingea un mic adăpost de lemn; în rest, nicio construcţie. Faptul acesta, minunat şi pentru monahi, şi pentru închinătorii care vin la Rohiţa, este o realitate care se păstrează şi astăzi, când pe locul modestei biserici înălţate între 1985-1986 s-a construit o zveltă biserică maramureşeană. La hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” s-a mai adăugat unul: „Acoperământul Maicii Domnului”. Acelaşi arhitect, Dorel Cordoş, care a proiectat impresionanta catedrală ortodoxă din Baia Mare şi biserica de la Rohia, a trasat şi planurile noii biserici de la Rohiţa şi a restaurat Casa cu paraclis. Insist asupra aceleiaşi trăsături aparte a Rohiţei: pe o rază de 5-6 kilometri în jur nu există nicio aşezare şi nicio construcţie; stareţul a rezistat ferm îmbierilor, insinuărilor sau ameninţărilor celor care îi cereau un pogorământ ca să ridice case de vacanţă.
Rohiţa este un loc frumos în orice anotimp şi din 2002 nu a fost an în care să nu petrec acolo câteva zile. Pe măsura aşezării şi împrejurimilor acestei mânăstiri, fără seamăn şi pereche, este şi farmecul său duhovnicesc. Rohiţa străluceşte calitativ sub acest aspect: nu are decât trei slujitori cu hirotonie şi câţiva fraţi, toţi de admirabilă calitate. Au trecut peste două decenii de când, în 1993, au venit aici de la Rohia – mânăstirea lor de metanie – părintele Vasile Filip, numit stareţ la nici 30 de ani, şi părintele Teofan Petruţ. Amândoi, deopotrivă cu părintele Gavril Miholca, au duhul acelei călugării lucrătoare şi al eficienţei duhovniceşti care mă fac să îmi amintesc de mânăstirile de la începutul anilor ’80 din secolul trecut, când jugul monahal era mai anevoios şi chemarea mai profundă. De altfel, de atunci datează şi apropierea lor de Rohia; de timpuriu, semn al unei chemări indiscutabile pentru „îngerescul chip”. Totodată, părinţilor Vasile şi Teofan nu le lipseşte – deşi poate să pară paradoxal – o trăsătură inerentă călugăriei: umorul.
Astăzi Mânăstirea Rohiţa îşi are însă fizionomia sa distinctă, iar chiriarhii Maramureşului au ajutat-o să şi-o întărească. Rohiţa este o mânăstire cu notorietate, unde alături de oamenii din împrejurimi – unii îmbrăcaţi în costume populare – vin mulţi închinători, duminica, la Sfânta Liturghie, sau de sărbători. În pofida drumului pietruit – şi pe care nu l-aş dori asfaltat –, se adună la Rohiţa multe autocare și automobile. Obştea restrânsă a mânăstirii aşterne masă de prânz, după slujbă, unui număr de credincioşi care poate să depăşească două sute, într-o atmosferă de veritabilă agapă.
M-am simţit bine întotdeauna la Rohiţa, atât la slujbele din vechea biserică, cât şi la cele din cea nouă, pictată de fraţii Rogojan în culori vii şi stenice pline de duh ortodox. De altfel, vară de vară, sub denumirea Atelier de iconografie, la Rohiţa se desfăşoară o tabără de pictură bisericească, având îndrumători remarcabili, între care artişti plastici clujeni. Şi tot în fiecare vară, după ce se încheie la Mânăstirea Rohia o manifestare culturală prestigioasă, Zilele Nicolae Steinhardt, participanţii fac o vizită la Rohiţa, continuând aici dialogurile. În felul acesta am avut prilejul să-l cunosc pe profesorul George Ardeleanu, de la Facultatea de Litere din Bucureşti, cel mai competent editor, exeget şi biograf al lui Steinhardt.
Pe locurile unde se află biserica Mânăstirii Rohiţa a existat o chinovie modestă, dar veche, distrusă de generalul Bukow, vrăjmaşul uniat al Ortodoxiei, în urmă cu 250 de ani. Rohiţa deţine astăzi o bibliotecă de 4.000 de volume, prilej să-mi amintesc aici o constatare făcută în anii ’80 la Căldăruşani: nicăieri nu se citeşte cu mai multă plăcere şi folos (chiar şi de către un mirean) Patericul, Limonariul sau Lavsaiconul ca într-o mânăstire!