Atunci m-au invitat ÎPS Justinian şi PS Iustin să cunosc Maramureşul şi mânăstirile sale splendide – parcă văd acum, cu ochii minţii, Bârsana –, între care se prenumără Rohia. Am ţinut atunci o conferinţă în sala Casei de Cultură din Baia Mare, la care a luat parte şi Preasfinţitul Iustin; apoi mi-a fost călăuză binevoitoare în trecutul şi prezentul Rohiei: m-a condus să-mi arate, de pildă, chilia aparte a Părintelui Nicolae Steinhardt – aparte întrucât se vedea că aparţinuse unui monah ce era şi scriitor –, şi biblioteca de 40.000 de volume pentru care adjectivul impresionantă e sărac.

După conferinţa de la Baia Mare m-am întors la Rohia, unde am petrecut câteva zile alături de părintele Ioan Pintea şi părintele profesor Radu Dorin Micu, doi preoţi şi intelectuali strâns legaţi atât de Rohia, cât şi de Părintele Nicolae Steinhardt. Atunci mi-a vorbit Ioan Pintea despre Mânăstirea Rohiţa, aflată la 12 kilometri depărtare, dincolo de satul Boiereni, şi de stareţul ei, călugăr admirabil, om tânăr, părintele Vasile Filip, cu metanie la Rohia şi ucenic al lui Nicolae Steinhardt.

Un an mai târziu, în 2002, tot toamna şi tot în Postul Crăciunului, am ajuns din nou la Rohia, şi tot împreună cu părinţii Radu Dorin Micu şi Ioan Pintea. Am plecat de acolo înspre Rohiţa cu un IMS – un fel de jeep fabricat la Câmpulung acum peste 50 de ani, cu un scaun lângă şofer şi cu două bănci transversale în spate. Am trecut mai întâi prin Boiereni, sat destul de mare, cu o biserică frumoasă şi cu câteva sălaşuri ţigăneşti spre capătul lui. De acolo, preţ de câţiva kilometri, panta îngustă a şoselei pietruite urca printre dealuri cu arbori cu frunzele cafeniu-roşcate. Erau o linişte densă şi un aer care îmi aminteau de alte vremuri, de anumite mânăstiri şi de ruperea lor de lume; de blagoslovita lor izolare din anii ’80 ai secolului trecut… Aşa erau, de pildă, mânăstirile de maici Zamfira (Prahova), Robaia şi Văleni (Argeş), sau Celic-Dere, aceasta cu un albastru mistic deasupra pe care cerul românesc îl mai are şi astăzi. Când am ajuns la Rohiţa se întuneca. Stareţul Vasile ne-a poftit la masă într-o mică trapeză în care pătrunsese mirosul de lemn proaspăt tăiat. Nu am stat mult, întrucât aerul tare, liniştea şi focul din soba uneia dintre odăile Casei cu paraclis te trăgeau la somn; aveam să aud ca prin vis clopotul care chema la Vecernie mica obşte.

A două zi am privit dintr-un balcon al Casei cu paraclis un minunat tablou de toamnă, vast şi odihnitor, al dealurilor din apropiere: pe creasta unuia dintre ele se distingea un mic adăpost de lemn; în rest, nicio construcţie. Faptul acesta, minunat şi pentru monahi, şi pentru închinătorii care vin la Rohiţa, este o realitate care se păstrează şi astăzi, când pe locul modestei biserici înălţate între 1985-1986 s-a construit o zveltă biserică maramureşeană. La hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” s-a mai adăugat unul: „Acoperământul Maicii Domnului”. Acelaşi arhitect, Dorel Cordoş, care a proiectat impresionanta catedrală ortodoxă din Baia Mare şi biserica de la Rohia, a trasat şi planurile noii biserici de la Rohiţa şi a restaurat Casa cu paraclis. Insist asupra aceleiaşi trăsături aparte a Rohiţei: pe o rază de 5-6 kilometri în jur nu există nicio aşezare şi nicio construcţie; stareţul a rezistat ferm îmbierilor, insinuărilor sau ameninţărilor celor care îi cereau un pogorământ ca să ridice case de vacanţă.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE