Mă bagă-n seamă Ion Cristoiu. Aş fi unul dintre cei care inventează primejdii legionare acolo unde nu sunt decât fapte “strict omeneşti”.

Notează rechizitoriul: zbierând pompieristic, provoc un „tărăboi prostesc” şi împing „mulţi tineri să caute pe Internet Imnul legionarilor şi să-l asculte”. Desigur, Ion Cristoiu nu mă nominalizează. De la înălţimea augustă a carierei sale jurnalistice, maestrul nu se mai împiedică în nume. Spirit tutelar, Cristoiu doar aşează în insectar o categorie – „pompierii de serviciu de la HotNews, «România liberă», «Gândul», «Adevărul», «Evenimentul zilei»” – şi, „ca orice om înzestrat cu suflet şi înţelegere a vieţii”, încondeiază controversa iscată în legătură cu Mănăstirea Petru Vodă.

Subiectul e familiar celor care au deschis ziarele centrale sau au accesat site-urile acestora în ultima săptămână: la schitul nemţean, câteva măicuţe i-au cântat „Sfântă tinereţe legionară” (şi alte refrene „naţional-creştine”) monahului Iustin Pârvu, iar mai multe înregistrări au ajuns pe YouTube şi, de acolo, în atenţia presei. A presei caracterizate, cu instrumentarul raţional şi spiritual al maestrului Cristoiu, de o „gângăveală intelectuală acută” şi o „imensă pustiire sufletească”. Ambele gene (străine, aparent, felului de a face jurnalism fondat în România de Ion Cristoiu) ar fi responsabile pentru iniţiativa imbecilă de a „zbiera că ţara e ameninţată de pericolul legionar”.

Nefiind medic, nu pot oferi judecăţilor citate mai sus decât un răspuns neavizat. Unul „pompieristic”, ar spune maestrul care l-a studiat atât de bine pe Corneliu Zelea Codreanu încât a ajuns la concluzia (recent exprimată public) că a fost „un personaj tragic, romantic, un fanatic al ideii de onoare, de demnitate”. „Nu un fanatic al ideilor legionare”, a ţinut să sublinieze formatorul de opinie, într-o emisiune de televiziune difuzată în decembrie 2010. Nu şi-a pus problema, atunci, dacă jumătăţile de adevăr exprimate, altoite cu propriile reflecţii, i-ar putea împinge pe tineri să creadă în aura excepţională a Căpitanului şi în modelul său de societate – una purificată, tocmai în numele ideilor de onoare şi demnitate, de „viermii care umblă pe trupul plin de răni al ţării” (citat romantic din Zelea Codreanu).

Ion Cristoiu se alarmează însă acum: nu pentru că lăcaşuri de cult, aflate în subordinea instituţiei cu cel mai mare grad de încredere în rândul românilor, găzduiesc şi promovează astfel de manifestaţii, ci pentru că relatările presei – descrise sub specia „tărăboiului prostesc” – ar putea oferi muniţie tocmai fenomenului pus în discuţie. Tinerilor care au căutat şi ascultat pe internet „Sfântă tinereţe legionară”, după ce lecturaseră în prealabil despre cazul “Petru Vodă”, „chiar le-a plăcut”, notează profetic maestrul. Cu alte cuvinte, prostia celor care „s-au simţit brusc apărători ai democraţiei” ar fi cu atât mai mare: am pavat, alături de colegii de la HotNews, “România liberă”, „Gândul” şi “Adevărul”, drumul ideologic inaugurat de Corneliu Zelea Codreanu.

Nu-mi dau seama dacă Ion Cristoiu jubilează sau se alarmează în faţa presupusei consecinţe. Dacă ar fi consecvent cu sine însuşi, maestrul ar trebui să fie fericit. Omul a cărui memorie o gratulează cu atributele „tragic” şi „romantic” are, în sfârşit, ocazia să dea tonul ideilor despre onoare şi demnitate. Ion Cristoiu pare, însă, mai degrabă nemulţumit. Oare de ce – a revenit cumva în bibliotecă după interviul cu scandal de la TVR, completându-şi informaţiile despre Zelea Codreanu, şi, îngrozit de cele aflate, avertizează acum asupra pericolelor aduse de raportarea necritică a tinerilor la legionarism?

Pentru că nu e bine, în vremurile interesante pe care le trăim, să-i pui întrebări lui Ion Cristoiu fără să ţi se dea cuvântul, nu aştept un răspuns. Remarc altceva: maestrul e sigur că maicile de la “Petru Vodă” n-au ştiut de postarea filmuleţelor pe YouTube (nu e vorba de o înregistrare, ci de mai multe în care slujitorii mănăstirii se manifestă, inclusiv public, de pe poziţii legionare), prin urmare nu sunt în niciun fel responsabile pentru promovarea pe internet a imaginilor. N-aş fi atât de sigur pe verdictul lansat de Ion Cristoiu. Dacă ar fi avut curiozitatea, maestrul ar fi putut afla, chiar de pe internet, că manifestările legionare ale clericilor de la “Petru Vodă” au depăşit, de mult, cadrul privat.

Există bloguri şi chiar profiluri pe site-urile de socializare online care documentează „faptele omeneşti” exagerate acum de presă. Nefiind însă „de tablă”, maestrul nu reacţionează precum jurnalistul-pompier. Înţelege, ca orice om normal, anormalul, deşi îi mai rămân resurse să spună că, puşi în faţa anormalului, unora dintre normali li se poate urî cu normalitatea. Ion Cristoiu ar face bine să breveteze rapid acest mecanism logic revoluţionar, până nu-i ia cineva faţa la OSIM.

Gângav intelectual şi pustiit sufleteşte, fără şcoala de presă şi deschiderea jurnalistică a maestrului (ambele exersate, cu echidistanţă, şi în solda lui Ion Raţiu, şi în cea a lui Dan Voiculescu), m-am grăbit să consemnez că există manifestări legionare girate de slujitori ai Bisericii Ortodoxe. Înainte să scriu măcar un rând în EVZ, atât Parchetul General, cât şi Serviciul Român de Informaţii autorizaseră cercetarea evenimentelor. EVZ este, de altfel, singurul ziar central care a completat tabloul refrenelor legionare cu imagini suplimentare care documentează apropierea monahilor de la “Petru Vodă” de grupurile de inspiraţie neolegionară. Tot din “Evenimentul zilei”, cititorii au putut afla că părintele Iustin Pârvu, o victimă a sistemului comunist şi un om implicat în opera socială a Bisericii, numeşte legionarismul “forma cea mai înaltă a geniului românesc” şi crede că BOR nu trebuie „să se amestece cu nimic altceva ca să nu se dilueze”.

Pentru un istoric de talia lui Ion Cristoiu, coroborarea informaţiilor ar trebui să fie un exerciţiu de rutină. Tot pentru un istoric de statura maestrului, încolţirea ideologiilor radicale n-ar trebui să înceapă cu uniforme, însemne şi slogane anti-democratice. De obicei, acolo se termină lucrurile. Iar plăcerea duhovnicului sau caracterul privat al evenimentului nu justifică în vreun fel relaxarea suverană a lui Ion Cristoiu în studierea cazului. Dacă într-un lăcaş de cult se petrec „lucruri străine de spiritul Evangheliei” (formulă utilizată de Arhiepiscopia Iaşilor în comentarea imaginilor de la “Petru Vodă”), o minimă raportare critică este necesară. Asta au încercat, cu instrumente perfecte doar în manualele de jurnalism, cei încolonaţi acum de maestrul Cristoiu în tabăra “pompierilor de serviciu”.

Cine preferă alternativa îşi poate aminti de vremurile în care nici măcar o ştire despre găina care năştea pui vii nu mai trezea suspiciunea. Altfel, Ion Cristoiu pare să fi făcut dovada atenţiei sporite în alte situaţii “de viaţă”. Situaţii în care planeta (sau măcar “prietenia dintre popoare”) depindea, totuşi, de vigilenţa unora. Măcar aici suntem, cred, pe aceeaşi lungime de undă: câtorva chiar le-a plăcut.