Globalizarea a dus la decăderea Occidentului şi înflorirea unor puteri totalitare precum China, Rusia şi Iran, a terorismului, intoleranţei şi cenzurii.
Vă prezentăm în cele ce urmează un editorial senzaţional al lui Daniel Greenfield pentru publicaţia conservatoare americană Front Page Magazine
„Nu putem permite să ne întoarcem în vremurile pre-globalizare”, avertiza Angela Merkel.
Cancelara germană îi ura în acest fel bun-venit lui Obama pentru ultima dată. Alegerile din Statele Unite avuseseră loc cu nouă zile în urmă, iar Merkel şi Obama apărau globalismul împotriva preşedintelui ales Trump.
Pentru Merkel şi Obama, revenirea la vremurile dinaintea globalizării era ceva asemănător reîntoarcerii în epoca cavernelor. Globalizarea a devenit sinonimă cu civilizaţia. Iar profeţii ei, ca Thomas Friedman, au stabilit că aceasta îşi are originile în căderea Zidului Berlinului, oraş în care Obama şi Merkel s-au întâlnit oficial pentru ultima oară.
Însă nu globalizarea a dărmânat Zidul Berlinului, ci naţionalismul. Activiştii democraţiei doreau o ţară în care poporul să aibă dreptul la cuvânt. Dar acesta este opusul globalizării, unde nu există naţiuni şi unde numai figurile influente cu diverse galoane au un impact semnificativ.
Globalizarea a fost cea care a înălţat Zidul Berlinului pentru a uni Germania de Est cu blocul comunist construit în jurul unui set de idei politice care dispreţuiau naţiunile şi indivizii.
Stângiştii au tras o lecţie total greşită din căderea comunismului. În loc să o atribuie abuzurilor guvernelor centrale şi birocraţilor absurzi, ei au dezvoltat un nou materialism istoric postmodern. Potrivit acestuia, blocul comunist nu din cauza prea multei globalizări, ci pentru că a fost prea puţină globalizare. Încă mai erau prea multe graniţe şi naţiuni. Şi toate trebuiau să cadă asemenea Zidului.
Acolo unde comunismul a eşuat fiind prea îngust, globalismul va reuşi în crearea unei lumi noi.
În vremea când Obama şi Merkel jeleau ceea ce victoria lui Trump şi Brexitul însemnau pentru globalizare, Berlinul devenise un excelent laborator pentru observarea rezultatelor finale ale filosofiei lor. Bântuită de spectrul declinului naţional şi de scăderea ratei natalităţii, Merkel a deschis graniţele ţării sale unui milion de imigranţi musulmani revărsaţi din Orientul Mijlociu.
Imigranţii ar fi trebuit să completeze forţa de muncă germană. Sirienii trebuiau să construiască Mercedesurile coupé de mâine, pakistanezii să asambleze dispozitivele Siemens cu ultrasunete, iar somalezii să fabrice produsele farmaceutice Bayer. Nu va mai fi nevoie de germani pentru a continua să dezvolte modelul japonez al automatizării inteligente pentru a înlocui o populaţie în declin demografic. Rezolvă globalizarea.
Dar imigranţii nu au venit în Germania să muncească. Şi nici nu muncesc. Tot germanii şi est-europenii duc greul la Mercedes, Siemens şi Bayer. „Refugiaţii” au venit în Germania pentru generoasele programe de protecţie socială. Şi au distrus suficient din ţară încât Merkel să fie dispusă să-i plătească, numai să-i vadă plecaţi.
Statul asistenţial, omniprezent în Europa, are rolul de a compensa discrepanţa dintre standardul de viaţă sperat şi opţiunile tot mai restrânse de a câştiga suficient pentru a avea acel standard.
Globalizarea nu a legat în mod magic economiile laolaltă pentru a crea o nouă epocă de aur. Profeţii ei, ca Thomas Friedman, sunt dezaprobaţi ca neo-liberali de Stânga radicalizată, care se gândeşte mai mult la Germania de Est decât la Berlin.
Globalizarea a strămutat locuri de muncă şi capacităţi de producţie în ţările cu cel mai scăzut nivel de trai, cu cele mai puţine drepturi ale omului şi cu cel mai mare intervenţionism al guvernului în economie. Nu e de mirare că, în acest context, China a înflorit şi America a decăzut. Însă în acelaşi timp a strămutat imigranţi cu cea mai mică etică a muncii în America şi Germania pentru a beneficia de programele de asistenţă socială care erau menite să atenueze impactul economic al globalizării pentru populaţia autohtonă.
Vechii imigranţi au venit pentru a profita de pe urma unei economii înfloritoare. Dar dacă vrei să ai o economie înfloritoare, cu multe slujbe pentru necalificaţi, nu America secolului XXI este cel mai potrivit loc în care să mergi. Acolo nu te plimbi pur şi simplu pe stradă şi obţii o slujbă calificată care să te propulse pe scara socială pânî în clasa de mijloc.
Occidentul are în prezent două tipuri de imigranţi: profitori şi descurcăreţi.
Descurcăreţii îşi pot crea singuri propriile oportunităţi. Ei sunt coreenii care au băcănii locale, sau evreii ruşi care deschid site-uri inovative pe internet. Însă pentru a fi descurcăreţ este nevoie de creativitate, isteţime şi o etică a muncii ambiţioase.
Majoritatea imigranţilor sunt profitori. Ei reuşesc cu greu să se descurce din ajutoare sociale şi slujbe marginale semi-legale. Dacă au o ambiţie, atunci aceea este de a pune mâna pe o slujbă comodă la stat.
Veniturile aduse de imigranţi prin munca lor necalificată sunt nesemnificative în comparaţie cu ajutoarele sociale primite, astfel că se transformă rapid în pierderi nete.
Globalizarea exportă locuri de muncă şi importă profitori sociali producând o dublă pagubă Occidentului. Plecarea slujbelor şi venirea roiurilor de imigranţi penalizează ţările cu cele mai înalte niveluri de trai şi ale drepturilor omului, privându-le de amândouă. Este greu de găsit o metodă mai bună de distrugere a civilizaţiei.
„Binefacerile” politice şi sociale ale globalizării au fost la fel de distructive ca şi efectele sale economice.
Globalizarea nu doar că a făcut posibil ca un milion de musulmani să vină în Germania, ci şi ca organizaţii teroriste precum ISIS sau Al-Qaida să opereze. Nu este o coincidenţă că acestea au înflori odată cu globalizarea. Aceste reţele de teroare islamică globalizată au utilizat maşinăriile globalizării: avioane, trenuri, trafic de carne vie, internetul şi oraşele culturale, pentru a face ravagii.
În loc să adune lumea la un loc mai strâns, globalizarea a finanţat un nou val de agresiune de către foste state ale comunismului eşuat şi a activat terorişti islamici pentru a lovi adânc în inima Occidentului.
Globalizarea finanţează programul de expansiune a Chinei în Marea Chinei de Sud şi un conflict tot mai puternic, care ameninţă să se transforme într-un război regional. Globalizarea le-a permis ruşilor să-i asmută pe americani unul împotriva celuilalt, pretinzând pe internet fie că sunt Black Lives Matter fie Republicani. Şi le permite teroriştilor islamici aflaţi la mii de kilometri distanţă să coordoneze atacuri devastatoare în America şi Europa.
Internetul, cândva un simbol al globalizării, nu ne-a unit. Dimpotrivă, ne-a dezbinat, ne-a rupt în triburi războinice trăind în lumi separate. Generaţia crescută odată cu internetul a devenit cea mai intolerantă faţă de libertatea cuvântului din ultima sută de ani. Până şi presa pro-globalizare cere noi mijloace de cenzurare a reţelelor sociale şi a internetului pentru a lupta împotriva „fake news”.
Ambiţiosul vis al globalizării care cândva părea să-i unească pe propovăduitorii intervenţionismului guvernamental, din stânga, cu adepţii pieţei libere, din dreapta, s-a transformat înt-un coşmar. Eşecurile lor au dus la o reînnoită afinitate a Stângii pentru socialism şi chiar comunism. Apariţia lui Bernie Sanders şi apetitul tot mai mare pentru socialism al Democraţilor sunt semne ale respingerii pieţei libere. Iar în dreapta, naţionalismul populist înlocuieşte ataşamentul pentru piaţa liberă.
Însă globalizarea reprezintă şi un eşec global. A împins China spre o fundătură a bulelor economice, cheltuieli compulsive şi colonialism. China repetă cu rapiditate în decenii progresul economic al Occidentului dintr-un veac. Şi repetă şi aceleaşi probleme cu acelaşi impas. Nu va găsi soluţii căutând forţă de muncă ieftină în Africa sau distrăgând atenţia populară cu un nou război.
Globalizarea leagă economiile şi societăţile mai degrabă prin slăbiciunile lor decât prin punctele lor forte. Ea exportă instabilitate mai uşor decât stabilitate şi conflict mai uşor decât progres.
Sistemele sofisticate sunt mai vulnerabile decât cele primitive. De aceea, Irakul şi Afganistanul au pricinuit urme mai adânci Americii, decât invers. Într-o lume globalizată, colonialismul funcţionează pe dos: societăţile instabile îşi exportă instabilitatea în societăţile stabile.
Profeţii globalismului s-au extaziat de internaţionalizarea culturii. Însă cultura în societăţile tradiţionale înseamnă mai mult decât Marvel sau Harry Potter. Doar în Occident, unde cultura, tradiţia şi religia s-au pierdut, pop-cultura devine cultură. Iar această identitate devine superficială şi instabilă.
Globalizarea nu ne duce într-o nouă epocă de aur, ci într-o nouă epocă a fierului. Neo-colonialismul este promovat de acele culturi cu un puternic simţ al identităţii împotriva post-modernilor, cărora acest simţ le lipseşte.
Declinul naţiunilor occidentale nu creează condiţiile pentru un guvern mondial, ci spre ridicarea unor puteri precum China, Rusia şi Iran. Întregul nostru progres social ne-a făcut mai intoleranţi şi dezbinaţi ca niciodată.
Distrugerea graniţelor fizice, economice şi culturale nu ne-a făcut mai deschişi. Dimpotrivă, trăim în societăţi ostile, dezbinate şi instabile, care se mândresc cu „deschiderea” lor în timp ce pregătesc noi planuri pentru a cenzura internetul, a restrânge libertatea cuvântului, a pedepsi contestarea socială.
Globalizarea este o fundătură. Societăţile deschise sunt deschise în interior şi reciproc către indivizii şi ideile care le împărtăşesc premisele acestei „deschideri”. Nu către cei care îi contestă. Pieţele libere sunt libere atunci când interacţionează cu alte pieţe libere, nu cu lagăre de muncă totalitare .
Pe măsură ce globalizarea se prăbuşeşte, avem posibilitatea să reconstruim statele naţionale funcţionale sau să fim măturaţi de talazul global.