Lucia Demetrius a revenit, acum, în amintirile celor care au cunoscut-o sau i-au citit scrierile, cu ocazia premierei piesei “Trei generaţii”, de la Teatrul Odeon. Generaţia tânără, însă, nu a auzit de scriitoarea Lucia Demetrius. Iar tot ce se spune e că ea, născută şi crescută între cele două Războaie Mondiale, umblată printre elitele intelectuale ale României, ar fi putut să nu se lase să cadă, aşa de repede, în plasa comuniştilor.

Dar există oameni care nu se mulţumesc cu jumătăţi de informaţii, ci caută, scormonesc, prin arhive, prin biblioteci, prin case vechi şi străzi neumblate spre a a duce la lumiă o poveste reală. Aşa este doamna profesor dr. Elena Ruxandra Petre, din Bucureşti. A scris o carte despre acest personaj „Lucia Demetrius-Ascensiunea şi declinul unei scriitoare”. Am găsit-o pe doamna profesor după ce am scormonit, la rândul nostru, de data aceasta prin internet. Şi am plecat de la invitaţia de a merge la prmeiera piesei „Trei generaţii”, de la Teatrul Odeon, din Bucureşti, o piesă de Lucia Demetrius. Habar nu aveam cine este Lucia Demetrius. O scriitoare controversată, mi s-a spus, din vremurile ... acelea.

 

1979, in apartamentul din strada matei  Millo, cu sotul sau

 

Am avut plăcearea să asist la premieră, alături de doamna Elena Ruxandra Petre, care era foarte emoţionată. Urma să vadă, pentru prima dată, pe scenă, una dintre operele personajului său.  

Şi am rugat-o să ne spună, pe scurt, povestea Luciei Demetrius.

 

- Cine era Lucia Demetrius? 

- Cred că este o scriitoare uitată nedrept. De aceea socotesc că, semnând regia celor „Trei generaţii”, domnul Dinu Cernescu – nu doar că  readuce pe scena românească cea mai bună şi jucată, cândva, piesă a Luciei Demetrius – ci face şi o „reparaţie literară”. Sper că e un început al „reabilitării” unor nume pe care cei mai mulţi le leagă exclusiv de scrierile „angajate” politic, ignorând pe de-a-ntregul principiul lui Kogălniceanu: „Vom critica cartea, iar nu persoana.” M-aţi întrebat cine era Lucia Demetrius... E greu să sintetizez biografia unui om care trăit 82 de ani, în „trei generaţii” atât de diferite. Căci după o copilărie antebelică (s-a născut în 1910), o adolescenţă şi o tinereţe interbelice, când era deja cunoscută în lumea literară (Lovinescu, destul de rezervat în aprecieri elogiative, a declarat-o, nici mai mult, nici mai puţin...o „copilă de geniu”), Lucia Demetrius a traversat toţi anii tulburi ai comunismului, „repliindu-se” – din păcate foarte rapid şi zelos. Trecând, carevasăzică, de la o literatură „camilpetresciană” de mare sensibilitate (până în 48, scrisese două romane, două volume de nuvele şi alte două de versuri, o dramatizare după „Werther” şi o piesă despre actori – „Turneu în provincie” – şi  „Dramă burgheză”, plus câteva zeci de articole în presa importantă a timpului) la scrieri în care nu am recunoscut nimic din fragilitatea şi din firea ei artistică, hipersensibilă. Nici nu putea fi altcumva, de vreme ce era fiică de scriitor (a lui Vasile Demetrius), crescută în preajma altora (Arghezi şi N.D.Cocea, G. Galaction, de exemplu, prieteni foarte apropiaţi ai tatălui) şi a unor pictori (Şirato, Ressu, Dărăscu, O. Han, Vermont) ale căror expoziţii le frecventa constant. Formaţia ei artistică o confirmă şi preocupările teatrale timpurii - a urmat Conservatorul de Artă Dramatică, cu visul, aproape neîmplinit, de a fi actriţă, a studiat „estetica teatrului” la Paris –, faptul că s-a format în climatul de la „Sburătorul”, că iubea şi frecventa Balcicul, că organiza, în casa din „Vârful cu Dor”, ceaiuri la care invitaţii constanţi eraucei doi Camili (Petrescu şi Baltazar), E. Ionescu, Holban, E. Botta, Sebastian, M. Berindei... Avea o mare vocaţie a prieteniei Lucia, manifestată nu doar faţă de cei din generaţia sa literară - atât de tineri în anii 30! M-a înduioşat sensibilitatea ei, aflând că obişnuia să meargă la azilul unde  M.M. Verghy se retrăsese, bătrână şi oarbă, ca să-i citească literatură, că-i scria şi îi trimitea cărţi lui Blecher – deja ţintuit de boală  -, iar mai târziu, în ‘56, a refăcut „Trei generaţii”, ca să „strecoare” un rol (domnişoara Macri cea  mică) pentru Leny Caller– episod mărturisit şi considerat de actriţă „suportul moral, punctul luminos” pe care „s-a sprijinit” ani în şir, după boală şi o relativă uitare.

 

Bucuresti, iulie 1962, alaturi de sotul sau

-  Cât de mare scriitoare era?

-  A fost considerată “mare” în anii ‘50 – ’60, pentru că remuneraţiile incredibile, publicarea promptă şi în tiraje mari, funcţiile importante, dorinţa de a fi, cu orice preţ, măcar scriitoare – după eşecul în actorie -, naivitatea de a crede în “noua ordine socială”, reminiscenţele unei educaţii “socialiste” (din partea tatălui) şi ale fricii de reprimare (din partea unei mame evreice) au transformat-o pe Lucia Demetrius într-o scriitoare răsfăţată de regim. În orice caz, era considerată unul dintre cei mai importanţi dramaturgi ai momentului, alături de Davidoglu şi de Baranga. Două dintre piesele ei teziste (“Cumpăna” şi “Vlaicu şi feciorii lui”) se studiau, în anii ‘60, alături de “Trei generaţii”; altele au fost distinse cu “Premiul de Stat”, traduse şi jucate pe multe scene ale ţării. Cred că Lucia Demetrius n-a apucat să treacă “proba timpului”. Ar fi putut să devină şi să rămână “mare”. Nuvelele ei de tinereţe şi de bătrâneţe (cele de după 1970) – despre iubire şi boală, despre personaje naufragiate într-un sine foarte adânc, care (se) rememorează “la capătul drumului” – sunt splendide. Şi nu doar pentru că respectă principiul gratuităţii artei, ci şi pentru că sunt ale unei scriitoare deturnate de un context nefericit din drumul spre celebritatea postumă. De altfel, cred că genul nuvelistic – şi nu teatrul care a consacrat-o - este cel mai aproape de structura ei literară.

 

- De ce se spune ca era sau este controversată?

-  În parte, am răspuns la întrebare. Conchizând, cred că uitarea – ca s-o spun eufemistic -  i se trage de la piesele ei indezirabile (multe nepublicate, într-un singur act, scrise pentru teatrele de amatori) pentru articolele şi reportajele stridente, care răspundeau comandamentelor epocii, pentru megaromanul “Primăvara pe Târnave” – de altfel, foarte bine scris… De la graba cu care a semnat “pactul” cu regimul de după ‘48. Păcat, cum spuneam, de scrierile ei încă artistic valabile şi de amploarea operei. A scris enorm.

 

  - Piesa aceasta, TREI GENERATII, cum este? Ce poveste spune ea?

 -  “Trei generaţii” a fost preferata publicului. S-a jucat pe scenele a zece teatre bucureştene şi din provincie (Brăila, Ploieşti, Constanţa, Oradea, Braşov, Reşiţa, Sf. Gheorghe...), chiar în străinătate (în Italia, Letonia şi Lituania), s-a tradus în cinci limbi (rusă, germană, franceză, maghiară, arabă) şi a fost ecranizată în trei versiuni: a lui N. Motric şi a Ioanei Prodan (1971), a lui Nae Comarnescu (1981) şi a Olimpiei Arghir (1985). Puţini ştiu că Sergiu Sarchizov (pe versurile lui Teodor Bratu) făcuse, în ‘89, o operă în trei acte după piesa asta, însă Revoluţia a împiedicat reprezentarea ei.  În timpul cercetării, am găsit în Arhiva Multimedia a TVR varianta Motric – Prodan, neagreată însă de autoare (o spune în cartea ei de “Memorii”), cu Sandina Stan, Toma Dumitriu, Ov. Shumacher, Mircea Cosma, Marius Pepino, Iarina Demian, Genoveva Preda, Catiţa Ispas Berceanu, George Stela, Candid Stoica, Florina Luican, Constantin Brezeanu. I-am dat dreptate Luciei: multe replici omise, “lipitura” dintre acte vizibilă, jocul inegal… Mi-ar fi plăcut să văd o înregistrarea spectacolului regizat W. Siegfrid, a cărui premieră a fost pe 23 martie 1956 la Teatrul Municipal, unde ţinut capul pe afiş timp de 6 ani. E drept şi că textul s-a bucurat atunci de de o reprezentare scenică impresionantă – Ştefan Ciubotăraşu (Ioniţă), Marietta Rareş (Sultana), Fory Eterle (Chiril), Tantzi Cocea (Ruxandra), Jules Cazaban (Alexandru Irimescu), Leny Caler (Domnişoara Macri), Benedict Dabija (Ilie), Beate Fredanov (Eliza). Mă întrebaţi care e povestea piesei… Pe scurt, concentrează o obsesie a autoarei: emanciparea femeii, ieşirea ei din bezna tradiţională, de sub tutela egoismului masculin. Sunt trei acte,”variaţiuni dramatice pe aceeaşi temă”, o mică trilogie în care unele personaje se repetă şi în carese păstrează  acelaşi decor (un salon a cărui fereastră se deschide abia în final).  Se modifică însă timpul evenimentelor, trecându-se, de fiecare dată, la un alt moment istoric: finalul secolului al XIX-lea (1896), perioada interbelică (1925) şi cea postbelică (1950). Mai pe larg, e o piesă  pe tema înfrângerii visurilor de fericire ale femeii, un fel de sagadespre mitul căsătoriei „burgheze” ca trafic de sentimente, despre tratarea femeii ca pe o marfă.

Lucia Demetrius a murit la 29 iulie 1992.  Se născuse la 29 septembrie 1910. După 1989 editurile nu-i mai publicau cărţile. „(...) Între decembrie 1989 şi iulie 1992 (aşadar, în primii ani de după căderea regimului comunist ţi ultimii ani de viaţă ai Luciei Demetrius), scriitoarea a asistat neputincioasă, cu tristeţe şi dezamăgire, la prăbuşirea definitivă a notorietăţii ei.”, arată dr. Elena Ruxandra Petre în volumul dedicat studiului vieţii şi operei Luciei Demetrius.