Între graba ucraineană și întârzierile în aderările țărilor din Balcanii de Vest, Uniunea Europeană trebuie să reflecteze asupra unei metode de integrare în ritm susținut, dar în etape succesive, recomandă Sébastien Maillard, directorul Institutului Jacques-Delors
La început au fost șase. Astăzi, douăzeci și șapte. Mâine, treizeci și cinci? Declarația Schuman din 9 mai 1950, care a stat la baza Comunității Europene, dorea ca aceasta să fie „fermentul unei comunități mai largi și mai profunde între țări, opuse mult timp de diviziuni sângeroase”.
Extinderea nu este o deviere de la proiectul european, ci însăși realizarea lui. Prin lărgire nu doar se extinde domeniul de aplicare al acquis-ului comunitar. O Europă care va include Balcanii de Vest [Albania, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Macedonia de Nord, Muntenegru și Serbia], Ucraina și Moldova nu va fi aceeași Uniune, dar ceva mai mare, scrie lemonde.fr.
Schimbarea de scară a Uniunii are loc în același timp cu o schimbare de epocă, marcată de brutalizarea relațiilor internaționale de putere și de deteriorarea climei. Acesta este motivul pentru care extinderea și aprofundarea nu trebuie să fie opuse, ci armonizate. Ele nu trebuie să fie nici amânate, nici grăbite, ci anticipate în toată complexitatea lor, pentru a fi dezbătute la alegerile europene, peste un an.
Nu de Ucraina depinde ritmul extinderii. Kievul se așteaptă să obțină deschiderea negocierilor de aderare până la sfârșitul anului. Și vizează aderarea până în 2030. Dar recentele eșecuri din Polonia, România și alte țări din Est, confruntate cu afluxul de cereale ucrainene care tranzitează fără taxe vamale spre piețele lor, ilustrează consecințele, printre multe altele, ale unei intrări prea rapide a unei țări mari.
Necunoscuta turcă
Între grabă și stagnare, între integrarea deplină și completă și intrarea constant amânată este loc de aderare într-un ritm susținut, dar în etape succesive. Pe scurt, o integrare treptată. Cei 27 au cerut Comisiei să studieze această nouă cale care să organizeze o perioadă de acquis instituţional de către ţara candidată, de absorbţie treptată a fondurilor europene, pentru a vedea primele realizări concrete şi garanţii ale respectării efective a statului de drept. Acest timp de probă va ajuta și la asimilarea treptată a ideii de către opinia publică.
Să evităm deci șocul unei treceri de la douăzeci și șapte la treizeci și cinci de state membre ale Uniunii dintr-o lovitură. Creșterea numărului de state care alcătuiesc UE ar trebui să se producă treptat. Fără teama că, la sosire, vom fi prea numeroși. Circumstanțele dictează acțiunile: în cazul Covid-19 și al războiului, cei Douăzeci și șapte au luat decizii mai greoaie decât Europa celor cincisprezece.
Extinderea pas cu pas exclude încremenirea în proiect. Întârzierile repetate ale aderării țărilor Balcanilor de Vest, cărora li se promite intrarea de douăzeci de ani încoace, obosesc populația, descurajează guvernele și discreditează un proces care a fost început în moduri diferite în funcție de țară.
Pentru a-l revitaliza, ar fi necesar ca măcar una dintre aceste țări să se alăture UE în următorii câțiva ani. Acest lucru ar dovedi că extinderea nu este un miraj și ar stimula țările vecine.
Rămâne necunoscuta turcă. „Omul bolnav” al extinderii este candidat statutar din 1999. Negocierile stagnează din 2016. Efectele abandonării lor sunt la fel de temute ca și cele ale relansării lor. Alegerile prezidențiale din Turcia din 14 mai vor impune clarificări ulterioare. Pentru noi, europenii, clarificarea obiectului însuși al extinderii: nu doar un consimțământ caritabil pentru cererile de prosperitate și libertate din partea țărilor apropiate aflate în pericol, ci o contribuție la o dezvoltare pașnică, non-imperială și la afirmarea ne-naționalistă a puterii noastre în lume. (Rador)