Indiferent de nivelul de pregătire al politicienilor, odată ajunși în poziția de a fi presați de câștigarea și păstrarea simpatiei electoratului, nu se dau în lături de la nimic.
De la care alegorice până la postarea mesajelor cu conținut religios în care își declamă cu patos ridicol curățenia sufletească și bunătatea fără de margini față de orice ființă, nimic nu este ocolit. Vulgaritatea spectacolului și abuzarea temelor religioase, falsitatea și retorica goală de sens și trăire devin un fel de a doua natură. Pe de o parte cuvintele se golesc de sens, iar pe de altă parte adrenalina creează dependență, iar riscul în viața politică devine motorul.
Avem două extreme ale comportamentului exhibiționist-politic. Afișarea unui comportament de playboy pentru care politica este doar un mijloc de a obține banii necesari unui stil de viață opulent: mașini scumpe, călătorii, femei, conturi în off-shore-uri. De bani este nevoie și pentru a alimenta sistemul mafiot transpartinic perfecționat în timp și acesta trebuie uns pentru a funcționa întru protecția lor, a politicienilor corupți cu toată cohorta de baroni locali. Menținerea în sferele puterii se face pe bani, șantaj, și nu pe principii sau lupta pentru impunerea unor politici publice în folosul cetățenilor. Lucrurile s-au complicat însă de când DNA, ANI, ICCJ le pun bețe în roate, iar lupta aceasta pare a atinge cote paroxistice căci cei care pică în plasă sunt și corupții de la cel mai înalt nivel.
Chiar dacă lovit în aripă după ultimele întâmplări, desigur că primul dintre politicienii exhibiționiști ar putea fi excentricul playboy-primar al Constanței Mazăre. De la carele alegorice, sporturile extreme, alaiul personal de domnișoare, colecția de mașini până la ridicolul costum de baie în dungi, vestimentația excesivă în care piesele de rezistență sunt hainele kaki și bereta roșie, Mazăre este ilustrarea perfectă a excesului care se plătește când te aștepți mai puțin, un compulsiv-obsesiv ca la carte.
La cealaltă extremă, avem exhibiționismul cvasi-religios al politicienilor care nu ocolesc nicio biserică în periplul lor prin țară, nu ratează nicio sărbătoare religioasă profitând de mulțimile adunate pentru a mai fura niște potențiale voturi, pentru a mai smulge o lacrimă de admirație de la doamnele în vârstă, îmbrățișări trase în fotografie, luând o morgă pioasă în timp ce țin lumânările aprinse cu priviri pierdute într-o trăire extatică în direct, sau măcar ”surprinsă” de camerele de luat de vederi și fotografii.
Șubrezenia spațiului public tot mai amoral, un fel de fascinație a decăderii pare a fi mediul propice pentru un astfel de spectacol deșănțat al politicianul-fals-religios. Indecența cu care aceștia își exhibă trăirile religioase care țin de spațiul privat nu ocolește nici mediul online. Aici exhibarea e comodă, e instant, poate fi chiar în timp real, în funcție de evenimente. De când Becali a lăsat liber zona exercițiului politic-religios, locul e ocupat de oricine vrea să pozeze în rolul homo religioso.
Lipsa unei societăți critice capabilă să amendeze, în timp util și nu doar la sfârșitul unor cicluri electorale, și atunci adeseori confuz și limitat, derapajele politicienilor fie corupți și demagogi face ca modelul politicianului exhibiționist să se perpetueze. Electoratul pare a avea o pânză pe ochi și îi scapă nefirescul comportamentului pompos religios sau cel în care se împletește demagogia cu minciuna într-un soi de naturală combinație, ostentația unui mod de viață care sfidează valorile partidului pe care îl reprezintă politicianul-star.
De partea cealaltă, politicianul care mimează o ”adâncă” înțelegerea a celor sfinte, și care simte nevoia să își facă publice trăirile sale golindu-le în acest fel tocmai de încărcătura lor de autenticitate, comportându-se în acest fel care îi este în fapt străin modului său de viață, dă dovadă de ipocrizie, de o defecțiune morală care, până la urmă, e specifică politicianului român. Probabil consilierii personali ai unor politicieni de acest soi nu văd și nu înțeleg că insistența acestui spectacol nu face decât să îi niveleze pe acești politicieni cu toți ceilalți la grămadă percepuți mai drept demagogi, mincinoși, corupți, mânați de obsesii personale.
Un exemplu al nefirescului retoricii online-religioase poate fi MRU. Un soi de cursă a ”prinderii” tuturor momentelor cu potențial religios, detaliile, lungimea textelor, inadecvarea acestui limbaj cu mediul virtual nu fac decât să ”obosească” imaginea sa în spațiul online care nu gustă acest fel de manifestări. În timp au devenit derizorii. Această ”hărnicie” religioasă e în contrast cu absența reacțiilor și acțiunilor în timp real de amendare a politicii dezastruoase a actualei puteri. Agonie și extaz, MRU și Mazăre, exhibiționismul politic ca o melodramă a excepționalismului ca formă de credință personală și adesea înșelătoare.
Recomandările noastre
