Luptătorul iranian Navid Afkari a fost executat, la 12 septembrie, în închisoarea Abel-Abad din Shiraz, la doar zece zile după ce a fost condamnat la moarte pentru înjunghierea mortală a unui paznic, în 2018. Puțini cred că merita sentința capitală.
NationalInterest.org scrie că soarta sportivului era pecetluită, din momentul în care acesta, alături de alte sute de iranieni, au participat la protestele anti-guvernamentale din 2018.
Și chiar dacă au existat dovezi certe privind nevinovăția sa, sportivul mărturisind că a fost forțat, sub tortură, să declare crima, regimul islamist de la Teheran l-a pedepsit cu spânzurătoarea pentru ”purtarea unui război împotriva statului”. Iranienii obișnuiți sunt indignați nu numai de brutalitatea execuției lui Afkari, ci și de rapiditatea cu care i s-a decis soarta. Autoritățile iraniene l-au ucis pe Afkari înainte ca familia să-l poată vizita pentru a-și lua rămas bun.
Pe parcursul celor 41 de ani de existență, Republica Islamică a executat zeci de mii de prizonieri și disidenți. Fostul ayatollah Hossein Ali Montazeri a dezvăluit, în memoriile scoase din țară de către fiul său, că numai în 1988, Teheranul a executat mii de prizonieri. Amnesty International a înregistrat numele a cel puțin 2.000 de victime, dar disidenții iranieni spun că numărul ar putea fi mult mai mare.
O ștampilă greu de șters pe actualul regim
Dar, remarcă NI, deși diplomați și politicieni care oferă consiliere Iranului speră că așa-numiții lideri reformatori iranieni ar putea fi mai toleranți, un paradox al culturii politice iraniene este acela că rata execuțiilor iranienilor a fost mai mare în timpul administrațiilor reformiste sau moderate decât în cazul regimurilor „dure”.
Acum însă condamnarea la moarte a lui Afkari riscă să pună o ștampilă greu de șters pe actualul regim, acuzat în repetate rânduri de grave încălcări ale drepturilor omului.
Cele mai populare sporturi din Iran sunt luptele și fotbalul. Dar dacă cel de-al doilea este practicat, în general, de cei cu o anumită educație și de elite, luptele sunt apanajul clasei muncitoare. Și, ca mai toate regimurile revoluționare reacționare, Republica Islamică îi respinge pe cei cu o perspectivă internaționalistă, bazându-și legitimitatea pe sprijinul săracilor și al clasei muncitoare. Execuția lui Afkari sugerează însă că regimul preferă să obțină acest sprijin recurgând la forță.
Afkari nu mai e, dar istoricii vor analiza execuția sa
În Europa și SUA, în campusurile universitare, în rândul jurnaliștilor, academicienilor sau diplomaților, mesajul dat de Teheran este clar ca lumina zilei: Iranul condus de așa zișii „reformatori” nu e capabil să accepte schimbarea.
Răspunsul regimului la protestele din 2018 și-a dovedit, din nou, teama de reformă și de responsabilitate. În plus, condamnarea la moarte a lui Afkari arată că regimul se teme de poporul iranian și de orice erou care ar putea mobiliza masele.
Pe măsură ce Khamenei îmbătrânește, regimul iranian presupune, pe bună dreptate, că următoarea generație de lideri iranieni ar putea răsări din închisorile iraniene, așa cum s-a întâmplat în Chile, Cehoslovacia, India și Africa de Sud.
Afkari nu mai e, dar istoricii vor analiza execuția sa drept ziua în care Khamenei a pus capăt speranței iraniene și occidentale pentru reformă internă, semnând astfel condamnarea la moarte a Republicii Islamice, conchide NI.