Evenimentele de la vârful Bisericii Catolice s-au precipitat în primele zile ale noului an. Conflictul dintre „tabăra conservatorilor” și cea a „progresiștilor” s-a ascuțit.

- În ce sens?

- Benedict al XVI-lea şi-a retras semnătura de pe cartea proaspăt apărută, publicată împreună cu Cardinalul Robert Sarah. Atât din fragmentele apărute în „Le Figaro”, cât şi din alte menţiuni, reiese că cei doi autori sunt în mod ferm pentru păstrarea principiului de celibat sacerdotal în Biserica Romano-Catolică. Iar în „La Stampa”, cei doi pontifi, amândoi îmbrăcaţi în alb, cum spunea profesorul Broglio din care am citat, apar îmbrăţişându-se la o zi diferenţă.

Puţin importă că secretarul şi omul de încredere al Papei Benedict l-ar fi convins pe acesta din urmă să-şi retragă semnătura. Ceea ce nu este un gest elegant, chiar dacă e făcut de un om în vârstă de 92 de ani.

Aş mai adăuga că anul trecut Benedict al XVI-lea a spus, într-un buletin al Arhiepiscopiei Münchenului – arhiepiscopie pe care a păstorit-o cu mulţi ani în urmă –, că fenomenul homosexualităţii este într-adevăr răspândit în Biserica Romano-Catolică actuală şi că aceasta e o consecinţă a descătuşărilor sexuale de la sfârşitul anilor ’60. Atunci obiceiurile dosnice au început să pătrundă în seminariile catolice. În momentul în care Benedict a făcut această afirmaţie, au fost ziarişti, îndeosebi francezi, care au spus că se confirmă cele scrise într-o carte, Sodoma, foarte critică la adresa Bisericii Romane.

- Aşadar, e vorba şi de alte lucruri, nu numai de volumul de pe a cărui copertă Benedict şi-a retras semnătura.

- Întocmai. Cardinalul Sarah a demonstrat însă că Pontiful Emerit este coautor cu acte în regulă al cărţii care a iscat dihonie. În problema celibatului, avem o carte anterioară a Cardinalului Robert Sarah, apărută în urmă cu un an tot la Editura Fayard, sub forma unui dialog purtat de cardinal cu publicistul francez Nicolas Diat. Cartea se intitulează Se apropie seara şi ziua amurgeşte, titlul fiind extras din Evanghelia după Luca, capitolul 24, versetul 29, aflat la sfârşitul acestui text sacru. Este vorba de pelerinii spre Emaus care îi cer călătorului care li se alătură – şi care este în realitate Hristos cel Înviat: „Mane nobiscum domine/ Quoniam advesperascit/ Et inclinavit dies”.

- Ce ne puteţi spune despre Cardinalul Robert Sarah?

- Cardinalul Sarah provine din Guineea, unde s-a născut în anul 1945, într-o familie modestă. Şi-a început pastoraţia în condiţii grele sub regimul lui Sekou Touré, prietenul liderului sovietic Hruşciov, care a ajuns şi în România în ultimii ani ai regimului Dej, pare-mi-se în 1962. Papa Ioan Paul al II-lea l-a ridicat pe Robert Sarah la rangul de arhiepiscop, acesta aflându-se la Vatican de două decenii. În anul 2014, actualul pontif Francisc I l-a aşezat în fruntea Congregaţiei pentru cultul divin, aşadar într-o demnitate eclezială foarte înaltă.

- Apare aici deosebirea dintre vederile Cardinalului Sarah şi cele ale Papei Francisc legat de celibatul preoţilor?

- Apare din plin. Robert Sarah, care este un strălucit teolog şi, totodată, un intelectual cu o reflexie diamantină, este pentru păstrarea rânduielilor specifice Bisericii Romano-Catolice în materie de celibat. Aceste rânduieli sunt însă şi paradoxale, întrucât greco-catolicii au preoţi căsătoriţi, la fel ca şi maroniţii din Orientul Apropiat.

Totodată, chiar şi Cardinalul Sarah ocoleşte un adevăr: acela că până la Sinodul IV Calcedon din anul 451 au existat chiar şi episcopi căsătoriţi, iar călugărirea ulterioară a episcopilor a avut raţiuni administrative: ca familiile acestora să nu risipească averea Bisericii. Episcopi căsătoriţi există în prezent în Biserica Anglicană; în jargonul eclezial, anglicanii fiind numiţi „catolici fără papă”. Atât Papa Benedict, cât şi Cardinalul Sarah vor să se respecte celibatul sacerdotal, ceea ce contravine intenţiei lui Francisc I de a hirotoni, ca soluţie de avarie, preoţi căsătoriţi.

Dar celibatul clericilor nu este singurul domeniu în care Benedict al XVI-lea şi Robert Sarah se deosebesc de pontiful lor, Francisc I. Aşa cum se ştie, Francisc I este un sprijinitor al migraţiei, pe când Sarah, deşi african de baştină, are o părere diametral opusă. El socoteşte că africanii nu trebuie să moară prin frigiderele vapoarelor care îi transportă spre Europa şi, citez, „Europa nu trebuie să devină mormântul Africii. Prieteni apropiaţi mi-au vorbit de tineri provenind din Africa morţi în frigiderele vapoarele care transportau banane. Barbaria nu mai poate să dureze. // În Europa, migranţii sunt privaţi de orice demnitate. Fiinţe umane aruncate în lagăre şi condamnate să aştepte fără să dispună de existenţa lor. În Franţa, jungla de la Calais (o fostă rezervaţie pentru migranţi, n.n)  a fost o ruşine. Cum vreţi ca un om fără lucru să-şi găsească o autentică împlinire? Dezrădăcinarea culturală şi religioasă a africanilor aruncaţi în ţări occidentale, care traversează ele însele o criză fără precedent, este un lucru terifiant. // Singura soluţie durabilă ar fi dezvoltarea economică a Africii. Şefii de stat de pe continentul meu au o mare responsabilitate.” (p. 310)