Evenimentul Zilei > EVZ Special > EXCLUSIV EVZ. Interviu cu scriitori „Disidența, la fel ca romanul, e o chestiune de maturitate”
EXCLUSIV EVZ. Interviu cu scriitori „Disidența, la fel ca romanul, e o chestiune de maturitate”

EXCLUSIV EVZ. Interviu cu scriitori „Disidența, la fel ca romanul, e o chestiune de maturitate”

Este aproape singura dintre noi care chiar s-ar putea întoarce în trecut. Deşi a citit enorm şi a scris aproape capodopeere, Ioana Pârvulescu îşi face probleme pentru că o asemenea călătorie ar costa-o cam scump.

Bănuieşte că nu ar avea succes la Eminescu. Dar ar sta de vorbă cu plăcere cu Caragiale şi Titu Maiorescu. Ca femeie sau ca scriitor.. Să vedem ce ne spune.

– EVZ: În ce zi a început sau o să înceapă viața dumneavoastră? Luni sau mai degrabă vineri?

– Ioana Pârvulescu: Într-adevăr, mie mi se pare că numele de viaţă, aşadar singularul, este impropriu pentru ceea ce trăim. Pluralul e mult mai potrivit: vieţile. Oricine meditează măcar un pic la ce se află în urma lui îşi dă seama, cred, că sunt evenimente personale, istorice, eventual sociale, care te aruncă dintr-o viaţă în alta, fără să ţi se dea şansa să protestezi sau să te bucuri. Lucrurile se întâmplă exact ca la prima naştere, când, tot aşa, nu eşti întrebat, nu poţi spune nu, nici da. Pe crucea unui om ar trebui să fie trecute mai multe date de naştere şi de moarte, nu numai una. Când o să mai înceapă o dată viaţa mea, alta? E la fel de imprevizibil ca tot restul. Cred însă că după ce treci de mijlocul drumului, ca mine, întrebarea mai potrivită ar fi în ce zi se va sfârşi…

Pot să vă spun, în schimb, că m-am născut într-o duminică, sunt „Sonntagskind”, cu un cuvânt care se auzea în Braşovul copilăriei mele, iar copiii de duminică, povestesc basmele, ar fi norocoşi. Avem şi în folclorul nostru o zicală asemănătoare, o citează Blaga. Norocul nu m-a ocolit chiar întotdeauna, după cum nici ruda lui apropiată, dar cu semn schimbat, nenorocul, care a muşcat cu poftă şi invidie din norocul meu…

Să fii fericit e scandalos, spune o poetă poloneză, favorita mea: oamenii te suportă aşa, vor să fii ca toată nefericit, şi fac tot ce pot pentru

– Până în anul 1990 nu v-ați manifestat foarte vizibil…

– Mai precis deloc. Cum să te manifeşti, când imediat ce-ai terminat facultatea intri într-o navetă dură, te scoli la 5.30 dimineaţa, ajungi în staţia de autobuz la 6.30, în cea de metrou pe la 7, în autogară la 7.30, la şcoală la 9-9.30, în funcţie de şoferul autobuzului, începi orele la 10.00, ţii 6-7 ore, ajungi în staţia ratei aflată la răscruce de vânturi la 4.30 aşteptând-o nedeterminat pe viscol sau arşiţă şi, înapoi acasă, pe la 7-8 seara. În aproape tot acest timp stai în picioare. Şi te hrăneşti cu câte un covrig. Compuneam, pe drum, poeme, în gând, ceea ce mă aseamănă cu poeţii din închisori şi, adesea, cuşca autobuzului plin de tot mi se părea o celulă. Cum să te manifeşti, când nu poţi publica? Eu m-am manifestat doar în tăcerea micii mele mansarde studenţeşti, am scris un volum de poezie şi un roman, dar fără gând sau speranţă de publicare.

– Dacă nu se schimba ceva în plan politic mai predați și acum în vreo școală de la țară?

– Mai mult ca sigur, nu prea cred că s-ar fi putut întâmpla ceva esenţial în viaţa mea, care a depins în cel mai înalt grad de respiraţia liberă. Până în 1990 aveam buletin de Braşov şi mă simţeam vinovată când vedeam o uniformă de miliţian, teoretic avea dreptul să mă întrebe ce caut în Bucureşti –, din fericire nu mi s-a întâmplat asta, deşi diverse conflicte cu miliţienii am avut. După 1990 a început pentru mine o altă viaţă, în care am putut fi, cât de cât, eu însămi. Îmi amintesc bucuria cu care lucram la prima revistă nouă făcută de noi, tinerii, „Contrapunct”, apoi la „România literară”, la facultate, la colecţia „Cartea de pe noptieră“ de la Humanitas. Îmi amintesc bucuria cu care mi-am publicat prima carte adevărată, „Alfabetul doamnelor”, la Editura Crater, în 1999, alegând eu fontul literei, şi imaginile de interior, şi cartonul, din evantaiul de mostre. Editorul, domnul Ion Papuc (m-a dus la el colegul meu Pavel Şuşară, care ţinea cronica de artă la România literară), mi-a permis să fac două variante de copertă: una pe bleumarin şi una pe sepia. A fost extrem de deschis la ideile mele, iar pentru asta îi sunt recunoscătoare, ar fi putut să-mi umbrească entuziasmul acestei prime cărţi. În final, am ales varianta pe bleumarin pentru vreo 950 de exemplare şi sepia pentru vreo 50. Deţinătorii variantei sepia să ştie că au o raritate bibliofilă! În privinţa fontului, am venit eu cu unul frumos, cel de pe cartea de debut a Hortensiei Papadat-Bengescu, „Ape adânci” (nu aveam afinităţi cu ea, în ciuda admiraţiei, dar îmi plăcea litera). Copertista, talentată şi receptivă, Ioana Boştină, a reprodus modelul, ea ştie cum, pe titlul meu, care începea tot cu A. Să fac cărţi, în toate sensurile cuvântului, îmi fusese interzis înainte, aşadar mă lansam în fiecare din toată inima. Ar fi normal să spun că entuziasmul acesta s-a diminuat azi, dar nu e adevărat. A rămas la fel.

– Înainte de 1990 ați avut acte de disidență sau de revoltă?

– Aţi fi aflat, cu siguranţă, dacă aş fi făcut aşa ceva. Eu nu cred că poţi fi la 20 de ani disident autentic. Disidenţa, la fel ca romanul, e o chestiune de maturitate. În tinereţe nu ştii încă prea bine ce-i cu tine, ce-i cu alţii, te preocupă alte descoperiri, mai personale, n-ai deplină conştiinţă socială. Sunt şi excepţii, dar eu nu eram. Şi, chiar dacă n-ar fi venit schimbarea din ‘89, care pe mine m-a prins la 29 de ani, nu cred că aş fi devenit disidentă, nu mi se potriveşte. Opoziţia mea interioară era din cele mai limpezi, iar cea exterioară dintre cele fireşti, adică banale: nu mă sfiam să spun ce cred, dar nici nu strigam în piaţa publică. Eram revoltată, dar aşteptam cu încredere să se întâmple ceva, nu puneam eu nimic la cale. În autobuzul de navetă, vorbeam cu colegii-profesori despre multe, nu se ferea nimeni, chiar dacă coboram vocea, totuşi. A vorbi deschis era ceva obişnuit în familia mea, în care mi s-a interzis să spun Moş Gerilă (de obicei părinţii făceau invers, îl interziceau pe Moş Crăciun, cum ştiţi). Dar şi între prieteni era la fel. De pildă, la facultate, în grupa mea am fost neaşteptat de mulţi care n-am vrut cu nici un chip să intrăm în partid, în ciuda insistenţelor profesorilor responsabili cu baterea la cap politică, sărmanii. Între alţi studenţi care au refuzat era şi prietena mea Marina Dumitrescu (Baconschi), cu care împărtăşeam revolta despre care spuneţi. Însă, ca să devii disident trebuie să fii cineva, să ţi se ştie numele. Eu eram nimeni!

„Bucureștiul are nevoie de un primar bun. Unul care să meargă zilnic și pe jos”

– De la distanță viața dumneavoastră pare plină de împliniri (premii, cărți, carieră universitară, activitate publicistică). Este bine asta pentru un mare scriitor?

– Ca să răspund tranşant, în sensul în care mă întebaţi: da, e bine şi pentru unul mare, şi pentru una ca mine. Nu împărtăşesc ideea de un romantism dubios (vorba lui Alexandru Paleologu) conform căreia ca să scrii bine trebuie să fii nefericit. Ca să nu mai vorbim de lipsa de bani. Scriitorul are nevoie de linişte financiară, spre a nu se risipi în câştigarea de bani (mulţi ani am avut 3 servicii, toate foarte prost plătite şi nici un strop de tihnă). Dar privind lucrurile altfel, vă spun că pentru mine ce aţi înşirat dumneavoastră nu sunt împliniri, sunt lucruri oarecare. De altfel nu am fost deloc o răsfăţată a premiilor, iar cariera universitară a fost cât se poate de lentă. Pentru mine, împlinirile cele mai mari sunt numai la nivel uman: semnele bune ale omenescului date şi primite. Pentru mine, o împlinire ar fi să ajut la scoaterea bunătăţii de la index, unde a fost pusă în prezentul nostru. Pentru mine, o împlinire ar fi să scriu biografia unui om „ca şi cum m-aş răzbuna în numele lui“, cum spune Flaubert, şi nu cum se face azi, ca şi cum te-ai răzbuna pe el. Pentru mine, o împlinire literară este când pagina pe care o scriu îşi înghite cititorul. Pentru mine, o împlinire e dacă ştiu că nu scriu în gol. Dar asta e greu de aflat.

– Cum se poate să deschizi ochii într-un oraș fabulos ca Brașovul și să trăiești, practic, în trecutul altui oraș?

De fapt, am deschis ochii în Bucureşti, la figurat vorbind. Am plecat din Braşov la 18 ani, formată, desigur, într-un anumit fel de acest oraş, cum bine ziceţi, fabulos, dar ochii către trecut i-am deschis abia la Bucureşti. Aici am trăit mult mai mult (şi mai multe) decât la Braşov. Prima cale spre trecut mi-au asigurat- o ziarele, iar ele sunt plineochi de Bucureşti.

– Ce loc din București vă place cel mai mult?

– Trecutul lui, poveştile lui, cărţile dedicate lui. În altă ordine de idei, mai concretă, Bucureştiul are nevoie de un primar bun. Unul care să meargă zilnic şi pe jos (să fie trecută această obligaţie în fişa postului!), iar cu maşina la ore de vârf (fără girofar sau escortă). Să vadă cum e… E trist cum arată tot centrul, din toate punctele de vedere, şi mai ales în preajma Universităţii. Ţi-e şi ruşine să aduci un străin…

„M-aș duce la Junimea într-o seară în care aș ști că vor fi acolo Eminescu și Caragiale “

– Ce parte din București vă place cel mai puțin?

– Bădărănia! Eu cred că dacă Bucureştiul va deveni politicos va fi un oraş foarte frumos.

– Dumneavoastră dați chiar senzația că ați putea călători în timp. Dacă vi s-ar da posibilitatea să petreceți o oră în trecut, ce ați alege? Și cu cine?

– Doar o oră? Da, probabil că o călătorie în timp ar fi atât de scumpă, încât chiar şi o oră ar costa enorm, poate că unii nu şi-ar putea permite decât minute sau secunde. Fie, o oră: ca să merg la sigur, aş cerceta jurnalul lui Maiorescu şi m-aş duce la Junimea într-o seară în care aş şti că vor fi acolo Eminescu şi Caragiale şi, desigur, amfitrionul. La Eminescu n-aş avea acces, lui îi plăceau blondele (doar mâinile reci le am şi eu, din portretul muzei ideale), dar atât Maiorescu, cât şi Caragiale erau mult mai deschişi către eternul feminin, aşadar cu ei aş vorbi mai mult. Iar tema mea de discuţie cu ei ar fi viitorul literaturii române şi al celor prezenţi. Aş veni cu citate din marii critici. Dar le-aş spune şi despre partea inconfortabilă a nemuririi – sau mai bine, nu, ce rost ar avea să-i necăjesc?

– Eram student când Nicolae Manolescu „i-a văzut“ pe Traian T. Coșovei sau Mircea Cărtărescu. Sau când Ovid Crohmălniceanu i-a remarcat pe Mircea Nedelciu sau Constantin Stan. Dumneavoastră pe cine vedeți printre studenți?

– Sunt şi azi studenţi talentaţi. Problema e că miza nu mai e atât de mare ca pe vremea Cenaclului de Luni. Atunci să fii talentat era o salvare istorică. Atunci, un talent se răsfrângea asupra întregii generaţii, prin solidaritate. Azi…

Publicat in categoriile: EVZ Special
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: