Una dintre explicațiile pentru care sportul românesc a regresat înspăimântător în ultimii ani privește pregătirea psihologică.
Dacă în societatea românească mulți oameni încearcă să-și țină problemele în frâu apelând la un psiholog, în sport, mentalitățile sunt în general neschimbate față de anii '80-'90.
Elocvent este cazul lui Gigi Becali, care pe fondul rezultatelor proaste bifate de FCSB, a fost întrebat dacă jucătorii au nevoie de un psiholog, pentru a depăși impasul. Răspunsul finanțatorului a fost tranșant: „Ce psiholog, că nu sunt bolnavi”. Evz.ro a stat de vorbă cu Andreas Hniatiuc, președintele Asociației pentru Psihologia Sportului, pentru a oferi o perspectivă asupra impactului pe care îl are pregătirea mentală asupra performerilor.
Dincolo de antrenamentele fizice și tactice, sportul are cea de-a treia latură, una esențială pentru a atinge scopul final - victoria, podiumul, medalia - pregătirea mentală. În România, multă lume confundă psihologul cu psihiatrul, iar asta reprezintă baza unei perspective greșite.
Evz.ro: Plecând de la declarațiile date de Gigi Becali, ce vizau eventualitatea cooptării unui psiholog pentru a ajuta echipa, voiam să vă întreb. În general, au rămas oamenii din sport refractari în momentul în care aud despre psiholog?
Andreas Hniatiuc: N-aș vrea să insistăm prea mult asupra a ceea ce a declarat domnul Becali, întrucat dumnealui, probabil că se pricepe la multe, dar cu siguranță nu la psihologia sportului. Înrgijorător este faptul că sunt mulți oameni care, deși se presupune că au un anumit nivel de competențe și cultură sportivă, rămân refractari la ceea ce se întâmplă în lumea bună a sportului, de afară.
Aceeași atitudine au avut-o mulți antrenori din România, în urmă cu vreo 20 de ani, când au fost puși în fața ideii de a coopta în staful lor, preparatori fizici - așa cum se întâmpla în Europa sportivă, încă de prin anii '80. Din păcate, ne place să stam în canapea și să exclamăm „Wooow! Uite cum este la ăștia!" când privim competiții internaționale, la nivel de elită, dar nu avem deschiderea, înțelepciunea și preocuparea de a merge și noi pe urmele unora care au reușit.
Când „omul de sport" din România va întelege că nu mai putem funcționa după principii de acum 40-50 de ani, în condițiile în care afară tot sportul a devenit o industrie, atunci vom avea și noi rezultate.
Este vorba despre o percepție greșită legată de psiholog, Gigi Becali spune că fotbaliștii nu sunt „bolnavi”.
Categoric. Lucrez constant, în sportul de performanță, cu sportivi de aproape 20 de ani, colaborând cu cluburi precum Sportul Studențesc, Dinamo București, FC Național, Academia Hagi, Viitorul Constanța, CSM București și multe altele. Domnul Becali face o confuzie și implicit o gafă, numindu-i, indirect, „Bolnavi", pe sportivii care apelează la serviciile unui specialist în psihologie.
Eroarea majoră a celor din sportul românesc este legată de confuzia dintre psiholog și psihiatru. Psihologul este specialistul în comunicare, care intervine la nivelul comportamentului uman, în timp ce psihiatrul este un medic specialist, ce intervine în tratarea pacienților cu tulburări psihice, prin aplicarea unor tratamente de tip medicamentos. Această confuzie este dată de lipsa de educație privind sănătatea mintală, de care dau dovadă mulți români.
Pe cei care sunt pasionați de sport și sunt încă sceptici sau confuzi în ceea ce privește rolul pregătirii mentale în cariera sportivilor de performanță, îi invit să citească biografiile marilor sportivi precum Nadal, Serena, Iniesta sau ale unor manageri de succes, precum Sir Alex Ferguson sau Jurgen Klopp. Aceștia din urmă nu doar că au apelat la colaborarea cu psihologi, dar au și urmat cursuri de specialitate.
Așadar, echipele mari, din Vestul Europei, colaborează cu psihologi..
Absolut. Si aici nu luăm în calcul doar echipele de fotbal ci și echipe din alte discipline sportive și sportivii, de la sporturile individuale. Marile cluburi de afară colaborează cu psihologi de vreo 40 de ani, în timp ce noi privim cu uimire și scepticism aspecte care „afara" intră în sfera normalității, atunci când vorbim despre performanța în sport. Din păcate, această realitate nu este doar efectul ignoranței celor care conduc sportul românesc ci și a psihologilor, care nu se implică și nu promovează psihologia sportului.
În 2020 psihologia sportului în România nu are o încadrare bine definită în rândul altor ramuri ale psihologiei, iar la nivelul practicării acestei discipline există destul de puțini psihologi preocupați, care să profeseze, așa cum este cazul altor ramuri ale psihologiei.
Dumneavoastră ați lucrat sau lucrați și în grup, și individual?
Da. Pentru sportivii care practică un sport individual, sesiunile sunt one to one. Uneori, în funcție de context, mai cooptam și părinți, atunci când sportivul este minor sau membri ai staffului cu care lucrează sportivul. În cazul sporturilor de echipă, sesiunile sunt atât la nivel individual, cât și la nivel de grup. Diferența dintre cele două tipuri de intervenție este dată de obiectivele sportivului și nevoile echipei.
Sesiunile de grup vizează optimizarea comunicării dintre membrii echipei, setarea unui nivel motivațional adecvat sau stabilirea unor relații optime între sportivi. De multe ori, în cadrul sesiunilor de grup, participă și membri ai stafului tehnic.
Aveți cazuri de sportivi care v-au contactat în nume propriu și pe care i-ați ajutat să depășească problemele?
Da, atât din sporturi individuale, cât și din sporturi de echipă. Ponderea celor care apelează din propria inițiativă la colaborarea cu un psiholog este mai mare în cazul sportivilor din sporturi individuale. Discutăm de o pondere de aproximativ 70%. Cei din cadrul echipelor sunt obișnuiți sa le rezolve alții problemele, să discute alții în locul lor și acest aspect le diminuează mult inițiativa și autonomia, sub toate aspectele.
Dacă vorbim despre cazuri individuale, vorbim și despre probleme legate și de viața persoanlă, și de cea sportivă?
Ambele. Sportivii înainte de a fi sportivi sunt oameni și trebuie să facă față, în primul rând, provocărilor vieții. Apoi, având în vedere faptul că sportul de performanță este un domeniu al excelenței, în care trebuie să scoți maxim pe o unitate mică de timp, sportivul se confruntă și cu stresul generat de competiție. În tot acest context, dacă sportivul nu are echilibru în viața personală, este greu să facă față presiunii din viața sportivă.
Există doi fotbaliști, Bojan (fost la Barcelona) și Courtois (Real Madrid), care au povestit că au avut de-a face cu atacuri de panică. Primul a avut mari probleme în carieră, din această cauză. Este cu atât mai mult necesar ajutorul unui psiholog într-un domeniu unde nivelul stresului este foarte ridicat?
Aș enumera mai multi sportivi care și-au făcut public impasul emoțional, prin care au trecut și nevoia de a apela la psiholog. Iniesta de exemplu, povestește despre influența pozitivă pe care a avut-o psihologul în viața lui, Robert Enke, fostul portar, care s-a sinucis în urma unor depresii cumplite, Luis Suarez, care a avut niște ieșiri necontrolate, pe fondul unor dezechilibre emoționale si lista este atât de lungă, încât nu are rost să îi mentionam pe toți.
Repet, este vorba despre cei care au făcut public acest aspect, întrucat intervenția terapeutică este un act intim, pe care mulți preferă să îl țină departe de paginile ziarelor. Suportul psihologic este esențial în sportul de performanță, dar dincolo de acest aspect, este mult mai important ca sportivii să conștientizeze acest aspect și să manifeste interes, din propria inițiativă, în a colabora cu un specialist.
Psihologul nu este precum tratamentul medicamentos, pe care de multe ori sportivii, îl iau, în situații limită. Acesta trebuie să aiba un rol bine definit în viața sportivului, atât în situații de criză, dar mai ales pe partea de prevenție. De cele mai multe ori consilierea sau intervenția psihologică este asociată cu depășirea unor obstacole, dar după părerea mea, în sport, ca și in viață, aceasta ar putea fi un suport consistent în viața individului, atunci când își propune prevenirea apariției unor situații limită în viața sa.
În ultimii ani, fotbaliștii români au eșuat atunci când au ajuns în Vestul Europei. Exemple sunt nenumărate. Credeți că este și o problemă ce ține de mentalitate? Un complex de inferioritate? Psihologic, cum vă explicați aceste eșecuri?
Au eșuat pentru că au o problemă legată de mentalitatea păguboasă pe care și-o însușesc în perioada în care sunt instruiți în România. Gandiți-vă că în momentul de față niciun fotbalist român nu joacă titular într-unul din cele 5 campionate de top din Europa ( Anglia, Spania, Italia, Germania, Franța). În plus și prin campionatele de nivel 2 valoric, stăm foarte prost ( Belgia, Olanda, Portugalia).
Și asta nu se întâmplă pentru că nu ar avea valoare tehnică ci pentru că au carențe mari în ceea ce privește educația și mentalitatea. Atunci când un club precum Anderlecht, de exemplu, plătește aproximativ 13 milioane de euro pe 2 jucători (Stanciu și Chipciu) o face pentru ca identifica în ei un potențial sportiv care poate fi exploatat. Problema apare când jucătorii trebuie să se adapteze altor rigori și valori și cedează repede.
Cei mai mulți jucători români care fac obiectul unui transfer afară ajung fie să stea pe bancă și să fie împrumutați ulterior, la echipe cu un nivel valoric inferior, sau să fie dați afară. Acest aspect este consecința unei mentalități greșite cu care ei pornesc la drum. Fotbalistul roman este un răsfățat al societății, care în loc să valorifice orice oportunitate de ordin sportiv, are vocația eșecului și renunță când trebuie să dea dovadă de perseverență și încredere.
La nivel de copii și juniori, există psihologie sportivă? Mă refer la orice sport practicat în România? Pentru că știu că se lucrează prost, în general, și la nivel mental.
Nu știu ce este mai grav, faptul că se lucrează prost sau faptul că de cele mai multe ori nu se lucrează deloc, lăsând loc instalării unor patternuri de comportament păguboase? Nu doar că se poate lucra și la nivel juvenil, dar este chiar recomandat ca formarea și pregătirea pentru viață a viitorului sportiv de performanță, să se facă de la cele mai fragede vârste.
Iar revin asupra acestui aspect și spun că afară există cluburi care pun accent pe pregătirea psihologică încă de la vârsta de 10 ani. Cele mai multe exemple vin din țările nordice și din Germania, Olanda și Belgia.
Răspunderea situației de la noi aparține deopotrivă antrenorilor de la copii și juniori, care sunt, în cele mai multe cazuri, lipsiți de preocupare și de simț pedagogic, apoi vin părinții, care ușor, ușor se tranformă într-o anexă a antrenorului, erijându-se în așa-zis specialiști și în ultimul rând, responsabilitatea aparține și psihologilor, care preferă să asiste la competițiile sportive din canapea, nu printre sportivi, pe teren sau în sala de sport.