DIÁRIO DE NOTÍCIAS (Portugalia). În jurul granițelor europene se concentrează instabilitate, conflicte, războaie și dezordine. Nimic din toate acestea nu este din vina specifică a Europei, dar nimic din toate acestea nu se rezolvă cu Europa. Aceasta este limitarea noastră.
Relevanța regională europeană redusă trebuie să-i îngrijoreze pe liderii europeni, mai ales în momentul în care americanii nu sunt interesați de soarta regiunii, iar rușii sunt mai interesați.
În ciuda milioanelor de euro și a presupusului proces de posibilă aderare viitoare în curs, Turcia șantajează Europa și exercită presiuni asupra granițelor sale. În Siria, plecarea regională a Statelor Unite a lăsat câmp deschis întregii influențe rusești și conflictului cu turcii. Țările europene relevante pentru ceea ce va rămâne din Libia au interese divergente și o influență potențial contradictorie. Primăvara Arabă, care nu a fost prevăzută şi nici imaginată, a devenit repede toamnă, mai întâi și iarnă, mai apoi. Imaginea granițelor noastre nu este prea liniștitoare. (Și lăsând deoparte deocamdată Estul, Belarusul sau Ucraina.)
În decembrie 2002 (începutul secolului, un an după 11 septembrie), cele 15 guverne de atunci ale Uniunii Europene (acum) au decis să aprobe intrarea a zece noi state membre - marea extindere din 2004 - și au hotărât că vor lua o decizie cu privire la negocieri pentru extinderea sau nu cu Turcia tot în 2004.
Cu două săptămâni înainte, președintele de la acea vreme al Comisiei Europene, Romano Prodi, a declarat că Europa, neputând să se extindă nelimitat, dacă dorea să exercite o influență pozitivă asupra țărilor vecine, trebuia să creeze "un cerc de prieteni" în jurul său, de la Moscova până în Maroc. Teza centrală a predecesorului lui Durão Barroso este aceea că Europa ar trebui să ofere acestor țări tot ceea ce însemna aderarea la UE, cu excepția instituțiilor. În esență, crearea unei mari piețe comune pe tot continentul.
Romano Prodi nu a fost consecvent, dar avea o oarecare dreptate: geopolitica europeană este în mod esențial economică. Aceasta este arma sa. Dar trebuie să fie exercitată, chiar și pentru a crea unitate internă în privinţa politicii externe.
Timp de decenii, Europa a afirmat că, atâta vreme cât americanii își proiectau puterea prin arme și prin posibilitatea folosirii lor, europenii se foloseau de stimulente politice, de fonduri, de dialog și de un neamestec neutru pentru a influența pozitiv țările din jur (și, acum, restul lumii). Este vizibil.
După 18 ani, Europa nu are un cerc de prieteni în jurul său și repetă exact ceea ce spunea și Prodi pe atunci: trebuie să fim un actor global. Cu o circumstanţă agravantă. Înainte, se credea că drumul trecea printr-un ministru de externe european, acum unii cred că este vorba despre o armată, sau ceva similar, care va face diferența. Ca și cum crearea instituțiilor ar rezolva lipsa de convergență a intereselor sau a priorităților statelor membre. Sau ca și cum am putea, am vrea sau ar trebui să ne debarasăm de ele.
O politică externă comună va rezulta din existența unor interese comune, nu din impunerea voinței unor majorități stabile sau tranzitorii. Iar cea mai bună cale către un interes comun european este consolidarea unei piețe comune interne și - da, Prodi avea dreptate - externe. (Articol de Henrique Burnay, consultant pentru afaceri europene) (RADOR)