Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg se va pronunța miercuri asupra legalității impunerii cotelor de imigranți statelor UE.

Reproducem mai jos un editorial antologic al filosofului și juristului belgian Drieu Godefridi, pentru Gatestone Institute.

Europa, cel mai mare dușman al Americii? Să fim serioși! Islamismul, Rusia, imigranții ilegali... dar nu Europa. Nu suntem noi uniți în NATO? Nu avem schimburi impresionante de mărfuri și de servicii în fiecare zi? Nu împărtășim aceleași rădăcini culturale, aceeași civilizație, aceeași viziune asupra viitorului? Nu Franța este cea care a dăruit Americii statuia libertății, „Libertatea luminând lumea”?

Toate acestea sunt adevărate, însă Europa s-a schimbat. Într-un fel, Europa seamănă azi cu un continent unde democrații americani ar fi deținut puterea fără înrerupere în ultimii 30 de ani, nu doar în statele naționale, ci și la nivelul Uniunii Europene.

În Statele Unite, spectrul politic se împarte între Democrați și Republicani, globaliști și naționaliști, pro-viață și pro-avort, pro-arme și anti-arme etc. Mai mult, astăzi, cu o Președinție și o Curte Supremă în mod clar de dreapta, aceste opoziții sunt mai vii ca niciodată. Prin constrast, în Europa, o astfel de paletă de opinii nu există – cel puțin nu la nivel „oficial”.

Politic vorbind, în Europa occidentală, în presă și la universități, fie ești de stânga, fie ești un paria. Dacă ești de dreapta și susții public teze și opinii în acest sens, riști să fii dat în judecată pentru „islamofobie”, „rasism”, „discriminare” și alte delicte.

Pentru a vă convinge, nu ai decât să consulți arhivele judiciare ale unei țări ca Franța, unde un intelectual ca Eric Zemmour, care ar fi considerat de dreapta și relatv moderat în Statele Unite, este în mod constant hărțuit prin tribunale din cauza „extremismului” său.

Acest dezechilibru se explică prin mai mulți factori. Unul dintre ei este diferența de maturitate politică între americani și europeni. În timp ce americanii „de rând” – nu numai „elitele” – au înțeles perfect rolul pe care Curtea Supremă îl are în apărarea libertăților constituționale și ca „far cultural” care tranșează în ultimă instanță asupra tuturor marilor probleme ale societății, europenii consideră rolul unei jurisdicții supreme ca minor și pur tehnic.

Această diferență de percepție apare cu claritate în felul în care presa a tratat decesul judcătorului Antonin Scalia de la Curtea Supremă. Săptămâni întregi presa americană a evocat „opiniile” și cariera judecătorului Scalia, influența sa asupra societății americane, importanța portretului ideologic al înlocuitorului acestuia.

Așa se face că înlocuirea lui Scalia a devenit una dintre mizele ultimelor alegeri prezidențiale.

O asemenea dezbatere este de neconceput în Europa. În Europa, avem două curți supreme: Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), cu sediul la Strasbourg, și Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), cu sediul în Luxemburg.

Probabil că la un milion de cetățeni europeni nu există unul măcar capabil să spună numele unuia dintre judecătorii acestor două curți.

Motivul este că numirea acestor judecători se face printr-un proces netransparent, pur guvernamental în cazul CEDO, în principal guvernamental în cazul CJUE, cu un simulacru de dezbatere în Parlamentul European, dominat de sus până jos de Stânga culturală.

Cea mai bună ilustrare a acestei rupturi dintre curțile supreme europene și cetățenii europeni o constituie Dosarul Imigrației. Subiectul a provocat dezbateri uriașe în Statele Unite, care și ele au primit imigranți din lumea întreagă, atrași de lumina torței libertății. În ultimii ani, odată cu dezvoltarea exponențială a terorismului islamic, dezbaterea americană a devenit și mai aprinsă.

Nici vorbă de așa ceva în Europa, unde subiectul este de facto Tabu. Europa este invadată de câțiva ani de milioane de imigranți, musulmani în zdrobitoarea lor majoritate, despre care ONU recunoaște că cei mai mulți nu îndeplinesc de nici unfel condițiile de azil. Sunt, cu alte cuvinte, refugiați economici, al căror loc nu este în Europa. Cum să explici această situație?

Unul dintre motive este politica frontierelor deschise a cancelarei Merkel, care a permis pătrunderea pe teritoriul german a unui milion de refugiați în numai un an, nu doar fără ceea ce americanii numesc „extreme vetting” (control înăsprit), ci pur și simplu fără nici un fel de control.

Există totuși un motiv de natură „mai structurală” a anrhiei imigrației în Europa. Acest motiv rezidă într-o decizie a CEDO în cazul Hirsi Jamaa și alții vs. Italia din 2012, care stipula că statele europene au obligația de a-i ajuta pe clandestinii de pe Mediterana – indiferent de locul unde se găsesc, chiar și la câteva sute de metri de coasta libiană - și de a-i aduce pe teritoriul european, astfel încât să poată depune o cerere de azil.

În cazul respectiv, Italia interceptase persoane clandestine pe mare și le adusese în punctul lor de origine, în Libia, în virtutea unei convenții bilaterale dintre Italia și Libia.

Ștergând cu buretele suveranitatea italiană, CEDO a stabilit ilegalitatea numitei convenții bilaterale și a condamnat Italia să plătească 15.000 de euro daune fiecăruia dintre clandestinii respectivi.

15.000 de euro reprezintă echivalentul a zece ani de venituri în țări precum Somalia sau Eritreea (de unde proveneau Hirsi și însoțitorii lui).

În 2016, PIB-ul pe cap de locuitor în Somalia era de 400 de dolari, iar în Eritreea de 1300 de dolari.

Evident, decizia în cazul Hirsi nu a trecut neobservată. În Africa s-a înțeles imediat că dacă un clandestin este interceptat în apele Mediteranei, marina europeană are obligația de a-l duce spre obiectivul său final: Europa.

Așa s-a ajuns că, dacă înainte de cazul Hirsi, scopul clandestinilor era de a nu se lăsa interceptați, după cazul Hirsi, a devenit dimpotrivă să ajungă să fie descoperiți.

Acest lucru a creat o formidabilă emulație pe întregul continent european și dincolo de el (zilele acestea, numeroși clandestini care ajung în Italia prin Libia provin de exemplu din Bangladesh!)

Astfel că, dacă înainte de Hirsi, doar câteva sute ajungeau să se înece în Mediterana, după Hirsi circa 5000 de bărbați, femei și copii se îneacă anual, întrând în apă cu gândul că vor fi salvați de marina europeană.

Tragică, criminală consecință a unei jurisprudențe care se dorea inspirată de cele mai înalte principii morale.

ONG-uri precum Medici Fără Frontiere operează nave speciale în largul coastelor libiene pentru a servi ca interfață între forțele de marină ale diferitelor țări europene și rețelele mafiote de traficanți de persoane.

Decizia CEDO în cazul Hirsi ar trebui citită de America, dar și de lumea întreagă: ea reprezintă sinteza jurisprudenței europene contemporane. Se va constata astfel că CEDO nu ezită să considere că argumentele unor ONG-uri, precum Amnesty International, sunt izvoare de drept!

Desigur, o speranță rămâne. Revolta clocotește în mai multe locuri de pe continent. Cum ar fi de pildă țările din Grupul Vișegrad – Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria – sau Austria (care a trimis blindate la frontiera sa cu Italia), Flandra (nordul Belgiei) sau Bavaria, care s-au săturat de anarhia europenă.

Însă America trebuie să înțeleagă că, pentru moment, Stânga culturală monopolizează atât de bine toate centrele de putere europene, încât cel mai rău inamic al său nu este nici Islamul, nici Rusia, ci Europa!