„Ascultă ce-ţi zic, că e spre binele tău...” Cred că nu este om pe lume care să nu fi auzit măcar o dată în viaţă aceste vorbe. Unii poate le-au luat ca atare, ca pe clişee, alţii poate le-au simţit ecoul toată viaţa.
Clişeu sau nu, un lucru este cert: limita dintre ce e bine şi ce e rău este foarte subţire şi riscantă. Nu încape îndoială că un părinte face ce crede el că e mai bine pentru copilul lui. Nu cred că e mamă sau tată, în afară de cazurile patologice, care să-i dorească răul odraslei. Pentru faptul că aplică ce au învăţat acasă, ce le-a dictat societatea sau propria şcoală a vieţii că trebuie făcut, nu trebuie în niciun fel judecaţi şi condamnaţi. Oricum, toţi părinţii greşesc din când în când. Pe vremea lor sigur nu au avut acces la cursuri de „parenting” sau alte recomandări de factură occidentală pe care începem să le luăm astăzi din ce în ce mai mult în seamă. Auzim din ce în ce mai des expresia „părinţi toxici”, semn că subiectul începe să preocupe. Părinţi fie super-protectivi, fie dominatori sau care răsfaţă... E greu de spus însă unde se termină afecţiunea şi unde începe sufocarea.
Dar nu voi face aici o clasificare clasică, mă voi opri la părinţii care se „realizează” prin copii. Pot fi uşor recunoscuţi: au făcut copii de tineri, au renunţat sau şi-au pus pe locul doi cariera ca să se concentreze pe creşterea lor şi din acel moment, au început să pretindă roadele muncii lor. Genul acesta de părinte este poate cel mai periculos, nu doar pentru că va încerca să îl ferească pe copil de toate greutăţile de care s-a lovit el, să aibă tot ce i-a lipsit lui, ci automat şi toate eşecurile copilului vor fi ale lui. Undeva, părintele a greşit dacă odrasla a dat chix, iar cu sentimentul de vinovaţie se vor lupta amândoi toată viaţa.
Pentru Ioana, orice notă mai mică de 10 în şcoala generală, inclusiv varianta ei cu minus, era o dramă. Nota 9 era simbolul inferiorităţii, al neputinţei de a fi la acelaşi nivel cu colegii care reuşiseră performanţa maximă, atât cât însemna ea în clasele primare. Când a luat pentru prima dată un opt matematică, semnătura învăţătoarei cu roşu pe lucrare i-a dat fiori reci la gândul scandalului de care va avea parte acasă. I-a fost frică să i-o arate mamei, dar i-a fost şi mai frică s-o rupă bucăţele, aşa că a ascuns-o ruşinată într-o carte. Şedinţele cu părinţii erau o teroare, la gândul că mama va veni iar nervoasă acasă, după ce învăţătoarea îi va fi zis deloc profesionist, de faţă cu toţi părinţii, că „nu e Ioana ca cutărică!”. Toată copilăria a fost obsedată de spiritul de competiţie indus de părinţi, în special de mamă. Dar asta este deja o altă poveste. Tatăl îi declinase mamei toată „competenţa”, cum s-ar spune „îşi luase mâna”. Rămăsese însă un fel de autoritate supremă, iar penitenţa lui era şi ea pe măsură.
Ne puteți urmări și pe Google News
Întorcându-ne la Ioana, un caz real, dar care poate fi multiplicat într-o multitudine de cazuri mai mult sau mai puţin asemănătoare, competiţia a continuat, la alt nivel, în liceu, în facultate şi chiar la terminarea facultăţii. După modelul caprei vecinului, copiii altora erau, orice ar fi făcut ea, mai bine: mai realizaţi la job, cu parteneri mai străluciţi şi lista poate continua. În afară era lăudată, între patru pereţi, certată. Nici la maturitate, Ioana n-a putut să scape de spiritul de competiţie inoculat cu graţie pe linie maternă. Gura lumii a continuat să fie scala realizărilor ei şi suferea ori de câte ori simţea că altcineva reuşeşte mai mult, într-un domeniu, într-un context. Deşi era conştientă că e firesc ca să existe întotdeauna cineva mai bun ca ea şi că, oricum, nu trebuie să excelezi în toate, se autopedepsea, alimentându-şi mai mult şi mai mult propriile nesiguranţe.
Ce ar trebui să înţelegem din poveste este faptul că părinţii nu pot fi schimbaţi. Cel mult se pot controla, dar în sinea lor vor continua să creadă că tot sfaturile şi acţiunile lor sunt cele potrivite pentru copii. Faza de negare. Schimbarea trebuie să vină din cealaltă parte. Iar primul pas important este confruntarea. Calmă, fără agresivitate, dar destul de fermă încât să transmită semnalul potrivit. Refuzul de a confrunta lucrurile este echivalent cu continuarea calvarului. Următorul pas este controlul propriei atitudini în faţa autorităţii părinţilor. În momentul în care autoritatea lor nu ne va mai face să intrăm în fibrilaţii, înseamnă că am reuşit.
Deşi tindem să subevaluăm toate aceste sechele timpurii, considerând că am trecut peste, este surprinzător cum suntem, de fapt, o sumă a tuturor experienţelor din copilărie. Fiecare a sădit în adultul din noi câte o nesiguranţă, un „issue”, cum ar spune englezii. Dar dimensiunea „traumelor” este foarte greu de evaluat şi de asociat cu întâmplări concrete din trecute. Pentru asta e nevoie de o întoarcere tehnică în timp, prin hipnoză regresivă. Aşa poate s-ar explica şi de ce oamenii îşi aleg parteneri complet diferiţi sau, din contră, foarte asemănători părinţilor.
Recomandările noastre
