Am scris acum câteva săptămâni, la această rubrică, despre un scriitor netalentat și plicticos, dar premiat, omagiat și decorat la nesfârșit: Norman Manea. Articolul, intitulat „Împăratul e gol!”, a provocat reacții surprinzătoare.

 În mod curios, unii intelectuali de elită m-au felicitat în șoaptă, conspirativ pentru curajul meu. Ce să zic, mare curaj! Am publicat nu de mult o carte despre 250 de autori de cărți proaste, intitulată „Cum te poți rata ca scriitor”. De ce mi-ar fi trebuit curaj ca să menționez un al 251-lea autor fără valoare?

Articolul meu a fost și contestat, vehement, de unii dintre specialiștii în glorificarea lui Norman Manea. Dintre acuzațiile care mi s-au adus, una m-a luat cu totul prin surprindere. Cineva a afirmat că sunt... antisemit. De ce? Pentru că Norman Manea este evreu! Da, este evreu, un evreu din România stabilit în SUA. Și ce dacă este evreu? Are imunitate la critica literară? Există obligația de a-l lăuda?

Trebuie să aibă cineva IQul foarte scăzut (sau să fie un ticălos) ca să afirme că un om ca mine este antisemit. N-am fost, nu sunt și nici nu voi fi vreodată antisemit. Vreau să fiu lăsat să-mi fac în deplină libertate profesia de critic literar. Iubesc prea mult literatura și o consider ceva mult prea important ca să o cobor la nivelul unor primitive idiosincrasii de rasă (sau de clasă).

O interpretare la fel de tendențioasă a atitudinii mele a fost avansată de unii comentatori (ascunși după pseudonime) și când am criticat rușinoasa Lege 217/ 2015, elaborată sub egida Institutului „Elie Wiesel”. Ce mistificare!

Eu am criticat această lege pentru că este profund antidemocratică și pentru că, în mod neliniștitor, ia în considerare în blamarea unor personalități sentințe date de sumbrele tribunale ale poporului din timpul stalinismului. Este singura lege din România care pedepsește opiniile cu închisoarea! Datorită ei putem avea din nou în România deținuți politici! În mod curios, intelectuali pe care îi stimam, ca Radu F. Alexandru sau Andrei Cornea, au susținut explicit sau tacit această grotescă reglementare juridică. Fiind evrei, ei au relansat astfel, implicit, o distincție de tristă amintire – noi, evreii și voi, românii − , ceea ce m-a oripilat. Eu n-am gândit niciodată în acești termeni. Când îi citeam pe Radu F. Alexandru sau Andrei Cornea îi cuprindeam în mintea mea prin sintagma „noi, intelectualii” ori „noi, adepții democrației”. Niciodată n-aș putea să judec în acești termeni: „noi, românii și ei, evreii”.

Am fost întrebat dacă sunt naționalist. Dacă a fi naționalist înseamnă să-ți iubești poporul, da, sunt. Dar ce înțeleg eu prin popor? În orice caz, nu o comunitate solidarizată prin genealogie, prin sânge sau prin religie, ci una unită prin amintiri comune. Amintiri comune culturale sau existențiale, de importanță istorică sau strict sentimentală. M-am atașat sufletește de oamenii din țara în care m-am născut și în care trăiesc și azi. Sunt atâtea momente pe care le-am trăit împreună. Împreună am descoperit frumusețea poeziei lui Eminescu, împreună am prins mărțișoare în pieptul fetelor de 1 martie, împreună am mâncat pască românească sau pască evreiască, împreună am trăit devastatorul cutremur din 4 martie 1977, împreună am stat la cozi câte două zile, la benzină, înainte de 1989, împreună am plâns de fericire când a căzut comunismul, împreună am manifestat în 1990 în Piața Universității (ce rezonanță are în sufletul unui japonez „Piața Universității”?), împreună neam bucurat când echipa noastră de fotbal a bătut echipa SUA.

Și mai sunt mii de alte amintiri comune, de aluzii pe care le înțelegem numai noi, de speranțe legate de viitorul țării noastre. M-aș simți singur dacă n-aș avea cu cine să vorbesc despre Klaus Johannis (pe care l-am votat cu gândul la sloganul „calitate germană”) sau despre recentele succese internaționale ale cineaștilor noștri tineri, despre leușteanul fără care ciorba nu ni se pare ciorbă sau despre Bulă, Gheorghe, Ițic, Ștrul și alte personaje din bancurile românești.

Nu e firesc să te atașezi sufletește de cei alături de care trăiești o viață? Dacă mă nășteam în Ungaria, mă simțeam apropiat de oamenii de acolo. Dacă mă nășteam în Bulgaria, mă atașam de locuitorii ei. Dar s-a întâmplat să mă nasc în România și îi iubesc pe oamenii din România.

Nu antisemitismul este o problemă în România, ci antiromânismul (practicat de obicei chiar de români). Mi se pare dezgustător să-l aud pe Mircea Badea spunând „Românica”. Și totuși, nimeni nu protestează. La fel s-ar întâmpla, oare, dacă cineva ar spune în loc de Germania, „Germanica”, în loc de Polonia, „Polonica” sau în loc de Israel, „Israelică”?

A fi acuzat că sunt antisemit pentru că scriu despre un scriitor evreu că n-are valoare este o formă de șantaj. Și este, în același timp, o calomnie. Îi avertizez pe cei care mă calomniază astfel că este ultima oară când trec cu vederea o asemenea agresiune verbală. De acum înainte, îi voi chema în fața instanțelor de judecată, ca să dovedească acolo că sunt antisemit.